Am cumpărat cu ani în urmă un volum de poezii creștine spaniole și latino-americane de o frumusețe și profunzime rară.  Una dintre poezii, „Precum izvorul” descrie o parte din minunea vieții creștine – să faci bine oricui, fie tâlhar, fie drumeț, fie prieten, oricui în nevoie.

 

Precum Izvorul

de Amado Nervo

Primește darul sfânt și n-aștepta,

nicicând, nimic la oameni, dar să dărui

zâmbind, să dai iubind, nu măsura

nicicând mărimea binelui ce-l faci.

De dai cuiva, nimic nu-ți datorează,

de-aceea mulțumirea lui refuză.

El bine ți-a făcut, c-astfel putut-ai

parte să ai de-a da, ce-i hărăzită

celor aleși de Însuși Dumnezeu.

Să dai mereu precum izvorul rece,

ce apa cristalină și-o oferă

oricărui pelerin ce-i însetat.

(Poeme creștine, Ed. Polirom, 1998, pg. 79)

Tot așa sunt florile, precum izvorul, ele nu cercetează, nu refuză pe cel care vine să se înfrupte din nectarul parfumat.  Ele știu doar să găzduiască, să dea, să trăiască înmiresmând.  Orice nas, al oricâtui de rău sau bun stăpân, poate să inspire parfumul; orice ochi, oricât de rău sau blajin se poate desfăta în culorile sale.

Așa a trăit Christos, răspândind mereu bunătate și milă tuturor, până în ultima clipă.