You are currently browsing the category archive for the ‘pictură’ category.
Cu un detaliu.
Sub ploaia de binecuvântări a lui Dumnezeu. El lasă să răsară lumina soarelui, și peste cel bun și peste cel rău, și lasă să cadă ploia, și peste cel bun și peste cel rău. Aceeași bunătate arătată tuturor, de aceea nimeni nu va avea vreo dezvinovățire sau vreun cuvânt de protest împotriva lui Dumnezeu în ziua judecății Sale.
Trăim și respirăm din bunătatea Lui. Se ridică vreodată în inima noastră vreun gând de mulțumire sau recunoștință?
Am văzut odată un filmuleț despre o oaie care se rătăcise și a fost găsită după aproximativ trei ani. Nu mai fusese tunsă iar lâna ei îi fusese povară și starea sănătății era precară. Oile au nevoie de păstor. Ele cunosc glasul păstorului și îl urmează pe oriunde le conduce. Hrana, adăparea, întreținerea și ocrotirea lor depinde de păstor.
Am auzit despre un păstor căruia i se furaseră oile. Solicitând ajutorul poliției a ajuns la o turmă mare de oi ce erau îmbarcate spre a fi vândute. Păstorul în cauză a început să cheme oile și oile sale au părăsit mulțimea celorlalte oi și au venit la el.
Călătoream cu ani în urmă cu trenul și deodată vagoanele au fost zdruncinate de niște lovituri și frînă bruscă. Am ieșit toți din tren să vedem ce s-a întâmplat. Un păstoraș păștea turma pe lângă calea ferată, pășunea fiind la o înălțime de vreun metru și jumătate, calea ferată fiind mai jos iar malul se termina brusc, fiind întărit de un zid. Niște oi au sări jos și toate celelalte au început să sară după ele chiar când trecea trenul. Nu vă mai descriu ce s-a întâmplat.
Tot așa este și cu omul, are nevoie de un păstor care să-l conducă în viața aceasta. Ne luăm după alții și, trăind ca ei, luând hotărâri ca lumea din jurul nostru sărim astfel în fața trenului care ne curmă viața, sănătatea și destinul.
Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lumea aceasta ca să ne îndrume pe o cale fericită și să ajungem cu bine la „staulul“ ocrotirii și binecuvântării Sale. El spunea următoarele cuvinte despre oi, păstori și despre Sine:
„Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul îi deschide, și oile aud glasul lui; el își cheamă oile pe nume, și le scoate afară din staul. După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.“ Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Ușa oilor. Toți cei ce au venit înaine de Mine sunt hoți și tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să junghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile Mele să aibă viață, și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi… Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl; și Eu îmi dau viața pentru oile Mele.“
Iar perspectiva unei oi sub păstorirea lui Dumnezeu este pusă așa de frumos în cuvinte de împăratul David:
„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte din pricina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. toiagul și nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în faâa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn și paharul meu ese plin de dă peste el. Da fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.“ (Psalmul 23)
Deși în mijlocul oamenilor, fiecare persoană călătorește pe marea vieții singur, și singur ajunge la destinația spre care se îndreaptă prin felul său de viață. La început, în zorii vieții, totul pare senin și sigur, însă cu cât trece timpul cu atât mai multe furtuni și situații dificile se abat asupra omului. Care este țărmul unde va ancora la sfârșit barca vieții tale, atunci când se lasă înserarea?
Există un Far pentru călători, care le arată țărmul bun și portul une să-și îndrepte viața. Acest Far este Isus Hristos, care prin viața și învățătura Sa ne arată cum arată destinul omului și cum poți ajunge la limanuri bune. El ne arată Calea și este și Călăuza celor care Îl invită să le piloteze ambarcațiunea.
„Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii și făceau negoț pe apele cele marii, aceia au văzut lucrările Domnului și minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, și a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării. Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în fața primejdiei. Apucați de amețeală, se clătinau ca un om beat, și zădarnică le era toată iscusința. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniștea și valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniștit, și Domnul i-a dus în limanul dorit. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!“ (Ps.107:23-31)
Uneori viața este furtunoasă și perspectiva mohorâtă. Nu mai știi unde să te adăpostești de ploaia de necazuri care vine în rafale peste tine. Poți învăța ceva de la copaci. Singura lor opțiune este să-și păstreze locul și să nădăjduiască în Cel care este Domn și peste furtună. Uneori sunt sfâșieri, alte ori adânci umiliri. Sunt zbuciumări sau freamăte. În cele din urmă răsare iarăși soarele și pacea se așterne, puterile se refac și statura devine mai robustă.
Dumnezeu este locul în care poți să stai neclintit și cu siguranță că rădăcinile sunt agățate de ceea ce nu se clatină. Suferința n-o înțelege nimeni deplin de partea aceasta de cer, dar este ceva în ea, ceva tainic care aduce slavă și creștere celui care rezistă cu bine prin ea.
Bunul Dumnezeu să vă dea harul să rezistați până iese iarăși soarele!
Nu mică mi-a fost mirarea când cineva mi-a trimis niște fotografii, încercând să rezolv misterul, să îmi dau seama că erau tablouri demult uitate.
Așa e și cu faptele noastre, bune, rele. Noi uităm de ele dar ele există în contabilitatea Celui care ne-a creat. Contează ce facem în fiecare zi și ce lăsăm în urmă.
E caniculă. E cald și bine. Adu-ți aminte că iarna tânjeai după vară. Acum tânjești după răcoare… Când omule vei fi vreodată mulțumit? Nu în trecut, nu în viitor. Acum e momentul să te smerești și să primești din mâna lui Dumnezeu ce El hotărăște pentru tine. Ești făptură, nu ești Dumnezeu, ești chiriaș în lumea Altuia. Oricât te-ai zbate lumea aceasta, universul acesta nu se învârte în jurul tău. Dar poți fi fericit dacă înveți să fii mulțumit și recunoscător Celui care te lasă pentru o vreme să trăiești în lumea Lui.
Povestea unul din cei mai mari cinci români din istoria noastră (TVR), Richard Wurmbrand:
Era odată un împărat bătrân și înțelept care avea trei feciori. Și pentru că simțea că într-o zi îi va veni sfârșitul s-a gândit cui să-i lase împărăția. A zis: Faptul că fiul meu întâi născut s-a născut primul nu e un motiv întemeiat ca să-l las moștenitorul tronului.
I-a chemat pe cei trei fii ai săi și le-a zis:
– Dragii mei, mergeți tustrei în lume și când vă veți întoarce să-mi povestiți ce ați făcut. Celui care a făcut faptele cele mai vrednice va moșteni tronul meu.
Cei trei fii au plecat și au mers și au mers până au ajuns la mare. Acolo s-au îmbarcat pe o corabie și au plecat în largul mării. După o vreme au ajuns lângă o insulă care era de o fumusețe extraordinară. Au coborât barca, s-au suit în ea și au vâslit până la țărm. Acolo au văzut că această grădină dumnezeiască era înconjurată cu un gard înalt care avea doar o poartă, iar poarta era străjută de doi oșteni grozavi. Cei trei s-au apropiat și i-au întrebat:
– Domnilor, am putea să vizităm și noi insula aceasta ca o grădină?
– Cu siguranță, însă sunt două condiții de la care n-aveți voie să vă abateți. Puteți să vă bucurați de tot ce este aici și să mâncați din ce pomi doriți dar n-aveți voie să luați nimic de aici. A doua condiție este că atunci când veți auzi bătând toaca trebuie să părăsiți grădina. Ne-am înțeles?
– Da, ne-am înțeles.
– Poftiți.
Cei trei au intrat în grădină uluiți de frumusețea ei. Erau feluriți pomi, neasemuiți de frumoși, cu roade mari, îmbietoare,ce nu s-a mai pomenit, extrem de gustoase de-ți lăsa gura apă doar când te uitai la ele. Fiul cel mai mare era foarte pofticios, a început să mănânce și să mănânce și să mănânce… nu se putea opri. Vedea aici o pară foarte zemoasă, acolo un alt fruct și tot așa, și cu cât mânca burta tot i se făcea mai mare și mai mare. Fiul mijlociu, a observat că pe aleile grădinii prundișul nu era obișnuit. Erau nestemate. Și-a zis în sinea lui: Lasă că n-o fi bai dacă iau și eu un rubin. S-a plecat, l-a luat și l-a strecurat în buzunar. Însă mergând mai încolo vede unul și mai mare – l-a luat și pe acesta. Apoi vede mărgăritare, safire, diamante. A luat și și-a umplut buzunarele. Dar mergând mai departe erau altele mai mari, mai prețioase. Atunci și-a scos cămașa, a legat mânecile și a început să le umple și pe acestea cu pietre prețioase de tot felul, sclipitoare de-ți luau ochii. În tot acest timp fratele mai mare tot mânca și mânca iar burta tot mai mare se făcea.
Fratele cel mic, uimit de frumusețea grădinii a gustat un fruct aici, un fruct acolo, a privit cu bucurie la nestemate și copleșit de frumusețea grădinii s-a așezat lângă un izvor gândindu-se la frumuseațea Celui care a făcut o grădină așa minunată. A scos o bucată de hârtie și un creion și a scris un imn în cinstea Grădinarului. În tot acest timp fratele mai mare mânca iar mijlociul se încovoia sub povara nestematelor pe care le strângea cu lăcomie. Deodată s-a auzit toaca: Taca, taca, taca taca! Taca, taca, taca, taca! Toți trei s-au grăbit de unde erau să se îndrepte spre poartă. Fiul cel mare avea acum o burtă extrem de mare iar poarta era ingustă. Nu putea ieși. Paznicii binevoitori au început să-l împingă, să-l împungă,să-l îmbrâncească, de bietul om a murit acolo pe loc. Cel de al doilea trăgea în spatele său povara de pietre prețioase.
Paznicii s-au înroșit de mânie.
– Nu ți-am spus că nu puteți lua nimic de aici? Și-au scos sabia și l-au omorât.
Când a ajuns fiul cel mic, le-a zis:
– Domnilor, mulțumesc că mi-ați îngăduit să mă bucur de o frumusețe atât de extraordinară. Aș vrea să vă citesc un imn, o odă pe care am făcut-o în cinstea Grădinarului. După ce le-a citit, paznicii, bucuroși de frumusețea cuvintelor și de recunoștința acestuia, i-au urat de bine și pe deasupra i-au dat și nestematele strânse de fratele său.
Fiul cel mic s-a întors pe corabie și a plecat spre tatăl său. Ajuns acasă i-a povesti tatălui tot ce se întâmplase și cum venise cu aceste mari bogății. Atunci împăratul l-a pus pe tronul său și i-a dat împărăția.
Știm cu toți ce înseamnă această poveste. Suntem pe pământul acesta doar vizitatori și când sună toaca trebuie să plecăm și nu luăm nimic cu noi. Dar atât cât trăim, putem să facem un imn, o odă spre slava Creatorului acestei lumi așa de frumoase.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Ce frumusețe de maci galbeni… Și sunt atât de trecători. Merita măcar amintirea lor să rămână.
Prin praful lumii acesteia este inevitabil să nu te murdărești. Murdăria este străină, se așează pe noi pe dinafară și pe dinlăuntru, ne este povară, ne stânjenește, ne repugnă. Oh, ce bună este spălarea – ce împrospătare, ce nou început, ce renaștere. Au fost oameni care au știut să spele și au făcut din aceasta (de voie de nevoie) vocația vieții lor. Ce frumos este să speli și nu să mânjești. Să iei viața altuia s-o speli și să i-o dai înapoi mirosind a flori, a prospăt. Pe dinafară ne mai putem spăla dar cine oare știe să spele pe dinlăuntru? Acolo numai Apa Vieții poate pătrunde, numai Duhul lui Dumnezeu poate freca murdării sedimentare, numai sângele scump al lui Hristos poate face dintr-un suflet mânjit unul nou mirosind a primăvară. Oh, dacă nu aș experimenta lucrul acesta nu v-aș spune… Dar Isus poate, și numai El, să spele sufletul omului. Să te simți din nou curat, neprihănit, ca un nou născut… oh, ce simțire! Oh, ce speranță!
Lasă-L pe Cel ce poate și știe să spele sufletele oamenilor să-ți spele și ție inima. Nu e nimeni altul.
„[Cu] cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăța cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui Viu!“
Iertarea este o spălare, o eliberare a celui greșit de noroiul său. Oare știu să spăl? Oare știi să speli? Vrei?
Pe vremea când circulau galbenii de aur, cel care primea un glaben (sau mai mulți) încerca, mușcând puternic cu dinții din monedă, dacă aceasta este cu adevărat aur sau e doar bronz lustruit. Aurul bun pentru trupul acesta se încearcă tot cu dinții, este grâul, pâinea care susține viața. În vreme de foamete o pâine valorează mai mult decât un galben. Aurul poate sclipi liniștit lângă tine dar nu-ți mai poate da viață. Aurul obișnuit este egoist, e ursuz, singuratic și dacă-l pui în pământ, când sapi și-l scoți iarăși, este tot atât cât ai pus, poate doar mai murdar. Bobul de grâu de-l pui în pământ moare, își dă viața și miraculos din el iese un spic cu boabe înmulțite. Ești mai bogat dacă ai un bob de grâu decât un galben. Cu răbdare, cu anii, bobul de grâu poate da grâne care valorează mult mai mult decât galbenul.
Pentru viața sufletului, Aurul bun, Bobul de grâu care ne dă viață, care și-a dat viața ca noi să trăim, Pâinea Vieții, este Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu. El a murit pe cruce în locul nostru, a fost îngropat și a treia zi a înviat – din moartea Sa răsărind atâția creștini, aur bun, grâu pentru lumea din jur care moare de foame.
Ce frumoase sunt lanurile de grâu pictate de van Gogh. O mare de aur bun. Ieși și tu în grădina vieții tale, ca un eremit, și gândește-te la bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu.
Mi-a plăcut mult și… încă o copie.
Întâlnirea dintre oameni este atât de scumpă. Ne dăm seama de lucrul acesta mult mai mult atunci când trăim în izolare. Ce frumoasă este întâlnirea unor vecini, cunoscuți, prieteni când relațiile sunt bune, când se rostesc cuvinte prietenoase, când se vorbește de bine, când poți vorbi de aproape cu fața ta adevărată. Cu atât mai frumoasă este conversația atunci când este învăluită în dragoste. Când cuvintele sunt rostite senin, cu păsare pentru celălalt.
Am ascultat nu de mult un mesaj despre prietenie. Vorbitorul cita, dacă nu mă înșel, pe Marc Aureliu care spunea că vorbele prietenoase dovedesc încredere.
E atâta nevoie de cuvinte reale prietenoase într-o lume înstrăinată. Mi-am propus să fiu mai prietenos, să zâmbesc mai mult la oameni. Am încercat. Mi-am dat seama că după atâta timp de construit ziduri de apărare prietenoșia nu e chiar așa ușoară. Trebuie să dărâmi tipare vechi, obiceiuri, starea de „normalitate“, să ieși din carapace.
Mi-a plăcut mult un tablou de Vincent van Gogh și l-am reprodus. Nu am putut să-mi cumpăr unul dar am putut să-mi fac o copie 🙂
În contextul unei vieți dificile, cu puțin confort, doi oameni se întâlnesc, își dau „Bună ziua.“ și duc o conversație. Un pârâiaș curge prin preajmă. Vorbele noastre pot fi un izvor, un pârâiaș de viață, de înviorare.
Surprins de un șarpe sau de o comoară? În viață de multe ori avem surprize. Se ivesc, din senin, fie ele rele, fie ele bune. Pe cele rele trebuie să le învingem, pe cele bune le îmbrățișăm cu drag. Există două povestiri tare interesante.
„Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește, o ascunde și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea.
Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără.“
Dacă ai descoperi că Isus Hristos este cea mai mare comoară a omenirii ce-ai face cu tot ce ai strâns în sufletul și viața ta până acum? Ai renunța la toate pentru a câștiga veșnicia raiului Său? Ai renunța la toate pentru a avea prietenia Împăratului împăraților? Ai “vinde“ tot ce e vremelnic pentru ceea ce e veșnic?
Poate te simți ca o barcă goală trasă pe țărm. În jurul tău nu mai clipocesc valurile, nu mai simți freamătul vâslelor, nici gălăgia pescarilor. Viața ta parcă nu mai are sens. Ce ai fost a avut un rost. Ai salvat vieți, ai ajutat la câștigarea existenței altora, ai făcut împosibilul posibil – nu-i așa, omul obișnuit nu poate umbla pe mare – tu i-ai dus pe luciul apelor :-).
Simți că arșița soarelui te usucă, te îmbătrânește. Ești făcut pentru altă lume, nu te mai simți bine. Nu dispera, nu toate lucrurile vieții sunt inteligibile. O barcă nu este bună doar pentru pescuit, doar pentru navigat. O barcă e frumoasă. E plăcută la privit. Scurgerea timpului și biciuirea vremii au lăsat urme frumoase, povești ce stau să fie depănate. În apele mării nu te putea atinge oricine. Acum însă, și un copil se poate cocoța în sânul tău și la umbra ta își poate trage sufletul negustorul ambulant de scoici și brățări. Nu mai ai tu bucuria valurilor, însă au alții bucuria înțărmuririi tale. În larg te umpleai de pește, acum te umpli de apa ploii, de zăpadă și de încâtarea privitorului. Oamenii te vedeau doar pe jumătate, acum ei văd și partea aceea tainică ce purta greul.
Tu barcă goală, ești frumoasă: ești semnul unei stânjeniri a vieții de la asfințit. Tânjetul pentru o altă lume. Tu duci gândul sufletului pe valurile veșniciei. Odată zbuciumul mării se va sfârși iar truda se va transforma în fumusețe și încântare.
Toamna aproape a trecut, ne-am umplut cămările 🙂 cu provizii și mai facem ultimile rectificări. A fost și acest an îmbelșugat prin mila lui Dumnezeu. Se cuvine să Îi fim recunoscători. Împăratul David scrie frumoase cuvinte de recunoștință în Psalmul 65, din care citez o parte:
„Tu cercetezi pământul și-i dai belșug, îl umpli de bogății și de râuri dumnezeiești, pline cu apă. Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl moi cu ploaia și-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătățile Tale și pașii Tăi varsă belșugul. Câmpiile pustiei sunt adăpate și dealurile sunt încinse cu veselie. Pășunile se acoperă de oi și văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie și cântă.“
Oare tu omule, îți înalți gândul cu mulțumire către Cel care face pământul să rodească și care îți dă sănătate și privilegiul să te bucuri de bunătatea Lui?
După aceea Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat: Simon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei şi alţi doi din ucenicii lui Isus, erau împreună. Simon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.“ „Mergem şi noi cu tine,“ i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea. Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu ştiau că este Isus. „Copii“, le-a zis Isus, ,,aveţi ceva de mâncare?“ Ei i-au răspuns: „Nu“. El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi.“ Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor. Atunci ucenicul, pe care-l iubea Isus, a zis lui Petru: „Este Domnul!“ Când a auzit Simon Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el şi s-a încins, căci era desbrăcat, şi s-a aruncat în mare. Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la două sute de coţi. Când s-au pogorât pe ţărm au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine. Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii, pe care i-aţi prins acum.“ Simon Petru s-a suit în corăbioară şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari: şi, măcar că erau atâţia, nu s-a rupt mreaja. „Veniţi de prînziţi,“ le-a zis Isus. Şi nici unul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti?“ căci ştiau că este Domnul. Isus S-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat; tot aşa a făcut şi cu peştele. Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus ucenicilor Săi, după ce înviase din morţi. După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ „Da, Doamne“, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.“ Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.“ I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“ „Da Doamne“, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.“ Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele“. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“ Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?“ Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.“ Isus i-a zis: „Paşte oile Mele! Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.“ A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: „Vino după Mine.“ (Ev. Ioan, cap.21a)
Spălatul rufelor
Spălatul rufelor nu se mai termină niciodată, după cum Dumnezeu dă ploaie mereu, an de an, să spele lumea și s-o împrospăteze. Lucrurile care trebuie făcute, chiar dacă nu sunt creații noi, ele aduc o prospețime în viață iar viața poate răsufla ușurată – ce trebuia făcut s-a făcut. E datoria aceea umană, datoria îndeplinită. Ea aduce o bucurie mocnită sub um strat superficial de frustrare. De undeva de sus vine un mesaj șoptit „Ți-ai trăit bine ziua.“
Chiar dacă e iarnă și drumul este pustiu, cu Dumnezeu destinația este lumina raiului.
Psalmul 23 (O cântare a lui David)
Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsa de nimic. El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte din pricina Numelui Său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un rău căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn și paharul meu este plin de dă peste el.
Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în Casa Domnului meu până la sfârșitul zilelor mele.
Peste om vin adesea necazuri și cerul vieții noastre se întunecă de nori grei. Zilele sunt mohorâte, înfrigurate și soarele parcă uită să se mai ivească, totuși asteptând cu răbdare vedem că soarele se ivește iar. Viața se înveselește din nou și parcă suntem mai puternici și mai plini de viață. În cartea neprihănitului Iov sunt scrise următoarele cuvinte:
“Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare. Eu aș alerga la Dumnezeu , lui Dumnezeu i-aș spune necazul meu. El face lucruri mari și nepătrunse, minuni fără număr. El varsă ploaia pe pământ și trimite ape pe câmpii. El înalță pe cei smeriți și izbăvește pe cei necăjiți. El nimicește planurile oamenilor vicleni și mâinile lor nu pot să le împlinească. El prinde pe cei înțelepți în viclenia lor și planurile oamenilor înșelători sunt răsturnate: dau peste întuneric în mijlocul zilei, bâjbâie ziua ‘namiaza mare ca noaptea. Astfel Dumnezeu ocrotește pe cel slab împotriva amenințărilor lor și-l scapă din mâna celor puternici. Așa încât nedejdea sprijinește pe cel nenorocit, iar fărădelegea își închide gura. Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana și tot El o leagă; El rănește și mâna Lui tămăduiește.” Iov 5:7-18
Am primit un dovleac,
ca un titirez
și’nainte ca să-l tai,
hai, să îl pictez. 🙂
dovleacul titirez
AQUARELE 
Recent Comments