You are currently browsing the category archive for the ‘poezie’ category.
(sursa foto modificată: Wikipedia)
De ce?
Când Soarele-i destul și pentru tine,
Să veștejești sub raze de opaiț,
Când roua se revarsă ‘nviorare,
Săruți jilave ziduri cu nesaț.
Pe coridoarele de umbre
Aduni în sipete putreziciuni,
Pe tronul ros de carii și de molii
Ești regele create-i tale lumi.
Tu aripi ai, dar frântu-le-ai în lanțuri
Să uiți că ești făcut pentru un cer
Și stai trudind la flori de piatră spartă
În colivia ta de fier.
Lumina aspru te rănește,
Căci ochiul castelan e adâncit.
Măiastra simfonie chiar te chinuiește,
Căci ai trăit cu lilieci în chițcăit.
Să vii în lumea Lui: e Libertate!
Avânt spre ceruri dalbe de cleștar,
Să stai sub stropii dulci de Soare,
În mlădierea vântului de har.
Să ieși, să zbori, să zburzi de încântare
Sub revărsări de primăveri neîncetat,
Să simți în piept iubirea-I jertfitoare
Și să domnești cu El, pe tronu-I sub smarald.
„Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie…“ „Și iată că în cer era pus un scaun de domnie și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva. Cel ce ședea pe el avea înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu, și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere.“ (Apocalipsa 3:21; 4:2,3)
Psalmul 49
(Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core.)
Ascultaţi lucrul acesta, toate popoarele, luaţi aminte, toţi locuitorii lumii: mici şi mari, bogaţi şi săraci! Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte, şi inima mea are gânduri pline de judecată. Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sunt insuflate, îmi încep cântarea în sunetul arfei.
Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii, când mă înconjoară nelegiuirea protivnicilor mei?
Ei se încred în avuţiile lor şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare.
Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării.
Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată.
Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul.
Da, îl vor vedea: căci înţelepţii mor, nebunul şi prostul deopotrivă pier, şi lasă altora avuţiile lor.
Ei îşi închipuiesc că veșinice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac, ei, care dau numele lor la ţări întregi.
Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca dobitoacele care se taie.
Iată ce soartă au ei, cei plini de atâta încredere, precum şi cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor.
Sunt duşi ca o turmă în locuinţa morţilor, îi paşte moartea, şi în curund oamenii fără prihană îi calcă în picioare: li se duce frumuseţa şi locuinţa morţilor le este locaşul.
Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor, căci mă va lua supt ocrotirea Lui.
Nu te teme când se îmbogăţeşte cineva şi când i se înmulţesc vistieriile casei;
căci nu ia nimic cu el când moare: vistieriile lui nu se pogoară după el.
Să se tot creadă omul fericit în viaţă, să se tot laude cu bucuriile pe cari şi le face,
căci tot în locuinţa părinţilor săi va merge şi nu va mai vedea lumina niciodată.
Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe care le tai.
Inspirat de Edouard Cortes.
Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru familia care mi-a dat-o. Cu Dumnezeu familia poate fi un colț de rai. Dragostea, credincioșia, adevărul, bunătatea, iertarea, blândețea, îngăduința, înțelegerea, smerenia, cumpătarea, respectul sunt temelie trainică. Nu îți poți construi fericirea pe lucruri viclene.
Odă străjerului fericirii
Prin hățișul de liane
al confuziei umane
Tu, ești singura lumină
ce străpunge noaptea plină,
Doamne, și dă vieții sens.
Tu ești singura scăpare
din a vieții închisoare,
Tu ești singurul, o Doamne,
Vajnic Cavaler, Vestitor al nemuririi
Aprig Protector al iubirii ce-o păstrezi
și dai iubirii noastre înțeles.
Oh, Doamne, ce m-aș face fără Tine,
cum aș putea răzbate, Divine,
printre vrăjmașii
ce îmi pândesc pașii
și vor să ne răpească și ucidă
darul Tău de fricire în lumea de tină?
O, Doamne, Tată Bun, o, Împăratul vieții noastre,
Îți mulțumim împreună, cu toată familia,
că ochiul Tău e îndreptat asupra căii noastre,
că zidurile noastre sunt totdeauna înaintea Ta.
Ție, Cel ce ne duci înspre liman, îți mulțumim.
Tu ne păstrezi și dai iubirii noastre sens,
căci Tu ne dai puteri și vindecare
când ne amenință răni otrăvitoare.
O, Dătătorul iubirii noastre… poți să vezi
Tu ești a noastră fericire, în veci, Amin.
Stânca
La Tine Stâncă bună, primitoare,
Alerg să mă ascund, că-s urmărit
De Legea dreaptă, fără de cruțare,
Ce vrea să mă omoare,
c-am păcătuit.
La Tine, Bunule Isus, alerg plin de rușine,
La sângele ce pentru mine ai vărsat.
Sunt gol, cu haina zdrențuită de păcat,
Întinde-ți mantia sfințeniei Tale peste mine.
Acum, ascuns în golul cuielor din palme,
Sunt negăsit de judecata care vine,
Ce vrând să-și stâmpere mânia,
Isuse, te-a lovit pe Tine.
EKG!
(precum Ioan în seara Cinei)
Ciulesc urechea mai atent:
Se-aude-o cicatrice-n piept.
Mă uit pe „diagramă”:
Probleme la ventricul drept.
Iar când privesc la fața Lui,
Șăgalnic, cu tandrețe îmi zâmbește.
„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani cap.5, vs.8 la 10)
Ce-i viața ta (de Costache Ioanid)
Ce-i viaţa ta? E o peniţă
Cu care scrii mereu pe-un drum.
Şi-apoi la ultima portiţă
Tot ce-ai scris tu ca pe-o tăbliţă,
Nu se mai șterge nicidecum.
Şi vorbe-n vânt şi fapte rele
Rămân pe veci ca-ntr-un album.
Păzit e scrisul tău de stele.
De-ai pune mări întregi să-l spele,
Nu se mai sterge nicidecum.
În ceasul greu de judecată
Îţi vei citi întregul drum.
Şi vei zbucni în plâns deodată.
Dar nici o slovă-nlăcrimată
Nu se mai şterge nicidecum.
N-o poate şterge decât sânge,
dar sânge sfânt şi nu oricum.
Ce înger trupul său va frânge?
Şi-astfel, ce-ai scris, oricât ai plânge,
Nu se mai şterge nicidecum.
Isus cel drag veni din zare
Ca tu să scapi din foc şi fum!
Prin El trecutul tău dispare.
Dar dacă azi nu-I ceri iertare,
Nu se mai şterge nicidecum.
Isus pe lemn răbdă arşiţa.
Isus e preţul tău acum.
Prin El eşti alb ca lămâiţa.
Şi tot ce-a scris cândva peniţa
Nu se mai şterge nicidecum…
LA MULȚI ANI FERICIȚI! Bunul Dumnezeu să ne dea la toți harul de a scrie cu viața noastră lucruri frumoase, nobile, demne. Doamne ajută!
Tu ești frumos
Parfum de raze îți învăluie veșmântul,
La Tronul Tău, fantastice puteri privești cu’ngăduință,
Vulcan Ți-e pieptul între dreptate și milă
Și cumpănit în vorba, care ia ființă.
Tu poți trăi în zdrențe cu argatul,
Purtându-ți pași însângerați prin tină,
Dar poți cina și cu înaltul
La masa cea de sapiențe plină.
Te-ai ostenit ca să ne faci o săptămână,
O zi abia Te-ai odihnit în pace
Căci, prea curând, ce ai făcut am început desface
Iar viața s-a întors țărână.
Tu ești frumos cu ochi ce-s veșnic plânși
Și tot frumos când salți de bucurie,
Gândind că preaiubiții vor fi strânși
La pieptul Tău pe veșnicie.
Sărac ai fost, dând Totul,
Ce ai avut mai scump,
Și n-ai ținut la a Ta fericire,
Chiar timpul l-a întortocheat
a Ta iubire…
M-aplec cu ochii arzători
Și inima pulsând ca soarele,
Cu trupul proșternut în colb de nori,
Ca să-Ți sărut picioarele.
Da! Pentru Numele Său merită să mori,
Să lași în urmă vestejite slăvi și spelndori,
Să te încarci cu-a munților durere,
Ce sfâșie bobul de mângâiere.
Ciocane să vuiască primprejur
Și ploi de cuie să se ‘ntipărească ‘n față
Prieteni și dușmani scuipându-te a greață,
Căci sare și lumină răspândești în jur.
Cu pieptul ca de stâncă respiri de la alt cer,
Cu universuri infinite chircite ‘ntr-un ungher
Să picuri ostenit și blând, ca un burete,
Pe pompele de fiere ceara iubirii pecete.
Emaus
Cearcănele gândurilor
Se alungeau ca umbre-n asfințit
Peste pielea sufletului deznădăjduit;
Cețuri groase ropoteau
Peste colibele jilave
Reverberații sparte.
Orice pas ‘nainte – sfâșiere,
O tragere ‘napoi –
și tot mai singur
chiar mersul în doi.
Priviri obtuze, vorbe lepădate,
Ca ancorele sfărâmate
Sub zvâcnituri de deal,
Juleau acum cadențe
În pătrățele prea înguste,
În aval.
Vorbele interceptate,
Metamorfozate
În liră de foc,
De-a valma se-mplântau
Borne și marcaje spre deal
și răsunau
ecouri străbune
din al sulurilor cerc.
„Ciudat străin.?” și deturnat
În țăndări sfărâma catapetesme opace.
Se-ngemăna luminnă
La frângerea de cină.
……………………………
N-apoi e înainte!
Cu gâfâit fierbinte,
Interceptează din urmă
În mijloc de zăvorâtă turmă
Teofanie
Ce avea să vie,
Vie.
Te-ai repezit ca o fiară,
ce pândise îndelung a sa pradă,
ca împleticit
în faldurile cerurilor cerurilor
să Te prăbușești peste grumazul năclit.
Șiroaie roșii negre grăpau înzăpezind pământul
pe strașnică arșiță.
Cu nările mărite de putoarea atâtor porci
sălășluită în pristolul pribeag,
Ți-ai apăsat inima pe inima Lui,
fața Lui pe fața Ta,
dalbul Tău pe soiul Lui.
Ciulini țepoși în horă-amețitoare
de dreptate și har, mânie și amar, repulsie și dor,
să săruți cu apăsare
obraz de Fiu cu-ncoronare,
spinii Lui să Te străpungă a iertare,
să curme, să zdrobească
orice mânie de iască,
dreptate, acuzare, într-o iubire sfâșietoare.
Din lemn, cămașă de forță I-ai țesut
să stea mut,
să nu poată eschiva,
da îndepărtare,
la a Ta îmbrățișare.
Sângele gâlgâia
ducând la vale vina
și ultima picătură,
inoculată prin spin,
a stins ultimul „Dar?!”
de jar
și s-a lăsat orbire
în ochii împunși de iubire,
cu un ultim strigăt suspin.
Taraful miliardelor celeste
să cânte fără curmare!
În haine noi de sărbătoare,
ce-a fost pierdut, acuma este,
și ce-a murit , e Înviere.
(imagini preluate de pe net)
„Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal 2:20a)
În hanul pustiu
din marginea orașului
se zornăi trudit armura
sutașului.
„Să-I aduci o ulcică
plină ochi!
Să fie răcoroasă,
de la beci!”
Hangiul îi dete un ghiont pe ascuns
argatului:
„Adu-i ce-a cerut (așa de ciudat)
sutașului!”
„O, domnul meu, ești însetat,
pesemne ziua ți-a fost grea?”
„A Lui a fost, n-a fost a mea!
Cam mulți tâlhari a condamnat;
pe Teta a pironit pe veci
pe Eu, pe -Mi, Mie, A Mea, Al Meu,
pe Însumi, cu pretenții vechi,
și a rămas doar Teta al Său.
E însetat și-I obosit deci,
ulcică plină, plină ochi,
să fie răcoroasă.
de la beci!”
Sculptor sfânt. perseverent,
Neînduplecat de-a mea ‘mpietrire
Bați cu ciocanul mai fervent
Ca să trezești în mine’a Ta iubire.
O, Doamne, ce mai trece timpul,
Se scurge istoria noastră
Dar nu rămâne nimeni s-o spună
Și totuși ea e mai frumoasă
Decât a celor ce-au pus piciorul pe lună.
Doamne, ne-ai dat atâta pace
Și cu-atât drag ne-ai fost ocrotire,
Ne-ai pus în inimi nețărmurită iubire
Și ne-ai legat cum nimeni nu poate desface.
Doamne, e-aici căderea serii
Iar umbre se lungesc prin luncă,
Mă doare că suntem pe ducă,
Și vom fi șterși de mâna uitării
Dar chiar și trecerea e-o binecuvântare ce ne-o dai,
Căci după moarte fi-vom cu Tine Iubire în Rai.
În tihnă stă securea înfiptă-n buturugă,
Calul mestecă fân în pace: azi nu mai este slugă;
Iar colo pe răzoare,
Stau nădușite pluguri sub razele de soare.
Pe flori înviorate de-al dimineții har
Vin somnoroși bondarii să soarbă din nectar.
Vântul adie lin prin tufe de măceș
Și iarba-i troienită parcă-n petale de cireș
Pe lângă drumul de căruță stropit cu bolovani
Sare șăgalnic apa sub labe de gâscani…
Bat clopote-nverzite în turle sclipitoare:
„Treziți-vă măi oameni! Azi este sărbătoare!”
Bundițe de feciori, catrințe de mândruțe,
Cârje de moșnegei, broboade de băbuțe.
Cu busuioc în mâini și flori de iasomie,
Se duc toți să ia parte, voioși, la liturghie.
Farul
Soarta mi-e Doamne, soarta tururora:
Trebuie să trec prin… ah… a morții strâmtoare.
Tu Far, Tu, Călăuza marinarilor,
Îndreaptă-mi navigarea spre țărmul cu soare,
Căci neagră e noaptea, stâncile-s ascunse,
Du-mi la liman corabia, Te rog,
O, Bunule Isuse.
Am cumpărat cu ani în urmă un volum de poezii creștine spaniole și latino-americane de o frumusețe și profunzime rară. Una dintre poezii, „Precum izvorul” descrie o parte din minunea vieții creștine – să faci bine oricui, fie tâlhar, fie drumeț, fie prieten, oricui în nevoie.
Precum Izvorul
de Amado Nervo
Primește darul sfânt și n-aștepta,
nicicând, nimic la oameni, dar să dărui
zâmbind, să dai iubind, nu măsura
nicicând mărimea binelui ce-l faci.
De dai cuiva, nimic nu-ți datorează,
de-aceea mulțumirea lui refuză.
El bine ți-a făcut, c-astfel putut-ai
parte să ai de-a da, ce-i hărăzită
celor aleși de Însuși Dumnezeu.
Să dai mereu precum izvorul rece,
ce apa cristalină și-o oferă
oricărui pelerin ce-i însetat.
(Poeme creștine, Ed. Polirom, 1998, pg. 79)
Tot așa sunt florile, precum izvorul, ele nu cercetează, nu refuză pe cel care vine să se înfrupte din nectarul parfumat. Ele știu doar să găzduiască, să dea, să trăiască înmiresmând. Orice nas, al oricâtui de rău sau bun stăpân, poate să inspire parfumul; orice ochi, oricât de rău sau blajin se poate desfăta în culorile sale.
Așa a trăit Christos, răspândind mereu bunătate și milă tuturor, până în ultima clipă.
Hah! Stoluri și escadrile
Sfredelind se năpustesc asupra-mi!
De unele mă apăr,
Pe altele le nimicesc
Din cazemata Cuvântului Său.
Pământul se despică în părți,
Arat de-atâta cutremur.
Eu stau liniștit,
Ocrotit,
Echilibrat;
Temelia e stâncă stabilă:
Cazemata Cuvântului Său.
Se vaită timpanele,
Șuvoaie năpustesc încremeniri prin vine,
Totuși mintea mi-e lucidă,
În cazemata Cuvântului Său.
Când se așterne liniștea,
Ca pădure în omăt,
Privesc prin fereastra îngustă cerul
Și visez visuri puternic încredințate,
Pe unde de susur blând
În cazemata Cuvântului Său.
Încet seara se lasă,
Totul înverzește,
Sunt năpădit de veșnicie
ca ierburi mănoase,
În cazemata Cuvântului Său.
Sub clar de lună
O goarnă-și tânguiește stingerea.
Adorm în pace
În cazemata Cuvântului Său.
(Sursa fotografii: toate preluate de pe internet)
Doamne, mi-e dor ca să fiu sfânt,
În vorbe, ‘n fapte și în gând,
Mi-e dor de vremea ‘ceea când
Mă vei privi din cer râzând,
Cu drag.
Doamne, am cap ca de bostan…
Te chinuiești cu mine an de an
Și-ncerci prin multe să mă faci să înțeleg
Că ce spui Tu e adevărul,
Nu ceea ce eu simt și cred,
Și nu Te dai bătut.
Am întâlnit zilele acestea pe doamna Marusia Jaworska, autoarea volumului de poezii „Tabloul din hol”, volum născut după o grea suferință. Îmi povestea cum, în vremea când nu avea o mărturie clară creștină, un tablou care atârna în holul locuinței a apropiat-o de Dumnezeu. I-am cerut permisiunea să public această experiență a vieții dânsei, pusă în versuri în volumul mai sus menționat, împreună cu imaginea tabloului (aflat pe coperta volumului). (Nu știu cine este autorul tabloului, dar, în impactul său, se apropie de cel al lui Jean-François Millet, Angelus.)
Tabloul din hol
(El va șterge orice lacrimă din ochii lor.
Și moartea nu va mai fi. Apocalipsa 21:4)
*
De pe muntele timpului îmi zăresc copilăria.
E departe, în vale, acoperită cu ceață…
Mama mea a murit și de-atunci bucuria
Mi-a fost vis subțire, legat cu ață.
*
La orice zvâcnire așteptam să-nfloresc
Dar lipseau când soarele cald, când cerul senin.
Doream să mă bucur, să râd, să trăiesc…
Printre gratii de gard am primit doar pelin!
*
Am târât – printre zile și lungi și mai grele –
Ciorchinii de dureri și sufletul gol
Neiubită de nimeni, nici de cer, nici de stele
Aveam un prieten de lacrimi: tabloul din hol.
*
Era în el o fată cu catrință și ie
Venită din câmp; la răscruci s-a oprit
Se roagă la troiță. Imaginea o am vie:
În picioare, cu sapa pe umăr, aplecată smerit
*
Din trupu-i firav, însetat, plin de trudă
Se’nălța rugăciune, și privind-o știam
Că și pentru mine e Cineva să m-audă
Și să-mi dea, nu pe mama, dar tot ce n-aveam…
*
Au trecut ani și valuri amare… De-atunci eu
La fel ca țăranca la troiță, din tabloul din hol
M-am rugat și-am primit iubirea lui Dumnezeu
Și de-atunci, sufletul mi-e smerit, dar nu gol!
Se întâmplă să primesc lovituri chiar și azi.
La cruce alerg, cu inima frântă
Șiroaie de lacrimi îmi curg pe obraz,
Dar El mi le șterge și-mi dă Pacea-I Sfântă.
(20 aprilie 2008)
Opaițul
Stăteam meditând în chilie
Și-aud voce de schizofrenie:
„Sunt un opaiț de nobil seu
În sfeșnic pus să ard, să dau lumină.
Însă jertfa totală
este o sminteală,
Să ard, să dau lumină, da,
Dar să rămân și eu.”
Tresare albul chiliei
În agonie
Lumina nu mai ninge
Ci se unge funingine.
Una din cele mai frumoase poezii pe care le-am întâlnit în viață – despre viață, fiul risipitor și iubirea lui Dumnezeu. Îmi pare rău că nu este tradusă în românește. De fapt sunt convins că orice traducere ar fi doar o pală idee a mesajului original. O postez în engleză, așa cum am preluat-o mai demult, fără a putea specifica sursa preluării. Sper din toată inima s-o înțelegeți și să vă crească iubirea de Dumnezeu, Cel cu inima așa de frumoasă!
HOUND OF HEAVEN
by Francis Thompson
(1859 – 1907)
A failure for so-long; a one-time opium addict; died of tuberculosis.
His poems, mainly religious, are rich in imagery and poetic vision.
I fled Him, down the nights and down the days;
I fled Him, down the arches of the years;
I fled Him, down the labyrinthine ways
Of my own mind; and in the mist of tears
I hid from Him, and under running laughter;
Up vistaed hopes I sped;
And shot, precipitated,
Adown Titanic glooms of chasmed fears,
From those strong Feet that followed, followed after.
But with unhurrying chase,
And unperturbed pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
They beat — and a Voice beat
More instant than the Feet—
“All things betray thee, who betrayest Me.”
I pleaded, outlaw-wise,
By many a hearted casement, curtained red,
Trellised, with intertwining charities
(For, though I knew His love Who followed,
Yet was I sore adread
Lest, having Him, I must have naught beside);
But, if one little casement parted wide,
The gust of His approach would clash it to.
Fear wist not to evade as Love wist to pursue.
Across the margent of the world I fled,
And troubled the gold gateways of the stars,
Smiting for shelter on their clanged bars;
Fretting to dulcet jars
And silvern chatter the pale ports o’ the moon.
I said to dawn: Be sudden; to eve: Be soon;
With thy young skiey blossoms heap me over
From this tremendous Lover!
Float thy vague veil about me, lest He see!
I tempted all His servitors, but to find
My own betrayal in the constancy,
In faith to Him their fickleness to me,
Their traitorous trueness, and their loyal deceit.
To all swift things for swiftness did I sue;
Clung to the whistling mane of every wind.
But whether they swept, smoothly fleet,
The long savannahs of the blue;
Or whether, Thunder-driven,
They clanged His chariot ‘thwart a heaven,
Plashy with flying lightnings round the spurn o’ their feet—
Fear wist not to evade as Love wist to pursue.
Still with unhurrying chase,
And unperturbed pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
Came on the following Feet,
And a Voice above their beat—
“Naught shelters thee, who wilt not shelter Me.”
I sought no more that after which I strayed
In face of man or maid;
But He still within the little children’s eyes
Seems something, something that replies,
They at least are for me, surely for me!
I turned me to them very wistfully;
But, just as their young eyes grew sudden fair
With dawning answers there,
Their angel plucked them from me by the hair.
“Come then, ye other children, Nature’s-share
With me” (said I); “Your delicate fellowship;
Let me greet you lip to lip,
Let me twine with you caresses,
Wantoning
With our Lady-Mother’s vagrant tresses, Banqueting
With her in her wind-walled palace,
Underneath her azured dais,
Quaffing, as your taintless way is,
From a chalice
Lucent-weeping out of the dayspring.”
So it was done:
I in their delicate fellowship was one—
Drew the bolt of Nature’s secrecies.
I knew all the swift importings
On the wilful face of skies;
I knew how the clouds arise,
Spumed of the wild sea-snortings;
All that is born or dies
Rose and drooped with; make them shapers
Of mine own moods, or wailful or divine—
With them joyed and was bereaven.
I was heavy with the even,
When she lit her glimmering tapers
Round the day’s dead sanctities.
I laughed in the morning’s eyes
I triumphed and I saddened with all weather,
Heaven and I wept together,
And its sweet tears were salt with mortal mine;
Against the red throb of its sunset-heart
I laid my own to beat,
And share commingling heat;
But not by that, by that, was eased my human smart.
In vain my tears were wet on Heaven’s grey cheek.
For ah;
we know not what each other says.
These things and I;
in sound I speak—
Their sound it but their stir, they speak by silences.
Nature, poor stepdame, cannot slake my drouth;
Let her, if she would owe me,
Drop yon blue bosom-veil of sky, and show me
The breasts o’ her tenderness:
Never did any milk of hers once bless
My thirsting mouth.
Nigh and nigh draws the chase,
With unperturbed pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
And past those noised Feet
A Voice comes yet more fleet—
“Lo! naught contents thee, who contents not Me.”
Naked I wait Thy love’s uplifted stroke!
My harness piece by piece Thou hast hewn from me,
And smitten me to my knee;
I am defenceless utterly.
I slept, methinks, and woke,
And, slowly gazing, find me stripped in sleep.
In the rash lustihead of my young powers
I shook the pillaring hours
and pulled my life upon me; grimed with smears,
I stand amid the dust o’ the mounded years—
My mangled youth lies dead beneath the heap.
My days have crackled and gone up in smoke,
Have puffed and burst as sun-starts on a stream;
Yea, faileth now even dream
The dreamer, and the lute the lutanist;
Even the linked fantasies, in whose blossomy twist
I swung the earth a trinket at my wrist,
Are yielding; cords of all too weak account
For earth, with heavy griefs so overplussed.
Ah; is Thy love indeed
A weed, albeit an amaranthine weed,
Suffering no flowers except its own to mount?
Ah; must—
Designer infinite! —
Ah; must Thou char the wood ere Thou canst limn with it?
My freshness spent its wavering shower i’ the dust;
And now my heart is as a broken fount,
Wherein tear-drippings stagnate, spilt down ever
From the dank thoughts that shiver
Upon the sighful branches of my mind;
Such is; what is to be?
The pulp so bitter, how shall taste the rind?
I dimly guess what Time in mists confounds;
Yet ever and anon a trumpet sounds
From the hid battlements of Eternity;
Those shaken mists a space unsettle, then
Round the half-glimpsed turrents slowly wash again.
But not ere him who summoneth
I first have seen, enwound
With glooming robes purpureal, cypress-encrowned;
His name I know, and what his trumpet saith.
Whether man’s heart or life it be which yields
Thee harvest, must Thy harvest fields
Be dunged with rotten death?
Now of that long pursuit
Comes on at hand the bruit;
That Voice is round me like a bursting sea:
“And is thy earth so marred,
Shattered in shard on shard?
Lo, all things fly thee, for thou fliest Me!
Strange, piteous, futile thing,
Wherefore should any set thee love apart?
Seeing none but I makes much of naught” (He said),
“And human love needs human meriting:
How hast thou merited—
Of all man’s clotted clay the dingiest clot?
Alack, thou knowest not
How little worthy of any love thou art!
Whom wilt thou find to love ignoble thee,
Save Me, save only Me?
All which I took from thee I did but take,
Not for thy harms,
But just that thou might’st seek it in My arms.
All which thy child’s mistake
Fancies as lost, I have stored for thee at home:
Rise, clasp My hand, and come.”
Halts by me that footfall:
Is my gloom, after all,
Shade of His hand, outstretched caressingly?
“Ah, fondest, blindest, weakest,
I am He Whom thou seekest!
Thou dravest love from thee, who dravest Me.”
The Neuman Press “Book of Verse”, 1988.
AQUARELE 
Recent Comments