E caniculă. E cald și bine. Adu-ți aminte că iarna tânjeai după vară.  Acum tânjești după răcoare… Când omule vei fi vreodată mulțumit? Nu în trecut, nu în viitor. Acum e momentul să te smerești și să primești din mâna lui Dumnezeu ce El hotărăște pentru tine.  Ești făptură, nu ești Dumnezeu, ești chiriaș în lumea Altuia.  Oricât te-ai zbate lumea aceasta, universul acesta nu se învârte în jurul tău. Dar poți fi fericit dacă înveți să fii mulțumit și recunoscător Celui care te lasă pentru o vreme să trăiești în lumea Lui.

Povestea unul din cei mai mari cinci români din istoria noastră (TVR), Richard Wurmbrand:

Era odată un împărat bătrân și înțelept care avea trei feciori.  Și pentru că simțea că într-o zi îi va veni sfârșitul s-a gândit cui să-i lase împărăția.  A zis:  Faptul că fiul meu întâi născut s-a născut primul nu e un motiv întemeiat ca să-l las moștenitorul tronului.

I-a chemat pe cei trei fii ai săi și le-a zis:

– Dragii mei, mergeți tustrei în lume și când vă veți întoarce să-mi povestiți ce ați făcut. Celui care a făcut faptele cele mai vrednice va moșteni tronul meu.

Cei trei fii au plecat și au mers și au mers până au ajuns la mare.  Acolo s-au îmbarcat pe o corabie și au plecat în largul mării.  După o vreme au ajuns lângă o insulă care era de o fumusețe extraordinară.  Au coborât barca, s-au suit în ea și au vâslit până la țărm.  Acolo au văzut că această grădină dumnezeiască era înconjurată cu un gard înalt care avea doar o poartă, iar poarta era străjută de doi oșteni grozavi.  Cei trei s-au apropiat și i-au întrebat:

– Domnilor, am putea să vizităm și noi insula aceasta ca o grădină?

– Cu siguranță, însă sunt două condiții de la care n-aveți voie să vă abateți.  Puteți să vă bucurați de tot ce este aici și să mâncați din ce pomi doriți dar n-aveți voie să luați nimic de aici.  A doua condiție este că atunci când veți auzi bătând toaca trebuie să părăsiți grădina.  Ne-am înțeles?

– Da, ne-am înțeles.

– Poftiți.

Cei trei au intrat în grădină uluiți de frumusețea ei.  Erau feluriți pomi, neasemuiți de frumoși, cu roade mari, îmbietoare,ce nu s-a mai pomenit, extrem de gustoase de-ți lăsa gura apă doar când te uitai la ele. Fiul cel mai mare era foarte pofticios, a început să mănânce și să mănânce și să mănânce… nu se putea opri.  Vedea aici o pară foarte zemoasă, acolo un alt fruct și tot așa, și cu cât mânca burta tot i se făcea mai mare și mai mare.  Fiul mijlociu, a observat că pe aleile grădinii prundișul nu era obișnuit.  Erau nestemate. Și-a zis în sinea lui: Lasă că n-o fi bai dacă iau și eu un rubin.  S-a plecat, l-a luat și l-a strecurat în buzunar.  Însă mergând mai încolo vede unul și mai mare – l-a luat și pe acesta.  Apoi vede mărgăritare, safire, diamante.  A luat și și-a umplut buzunarele.  Dar mergând mai departe erau altele mai mari, mai prețioase.  Atunci și-a scos cămașa, a legat mânecile și a început să le umple și pe acestea cu pietre prețioase de tot felul, sclipitoare de-ți luau ochii.  În tot acest timp fratele mai mare tot mânca și mânca iar burta tot mai mare se făcea.

Fratele cel mic, uimit de frumusețea grădinii a gustat un fruct aici, un fruct acolo, a privit cu bucurie la nestemate și copleșit de frumusețea grădinii s-a așezat lângă un izvor gândindu-se la frumuseațea Celui care a făcut o grădină așa minunată.  A scos o bucată de hârtie și un creion și a scris un imn în cinstea Grădinarului. În tot acest timp fratele mai mare mânca iar mijlociul se încovoia sub povara nestematelor pe care le strângea cu lăcomie.  Deodată s-a auzit toaca: Taca, taca, taca taca! Taca, taca, taca, taca!  Toți trei s-au grăbit de unde erau să se îndrepte spre poartă.  Fiul cel mare avea acum o burtă extrem de mare iar poarta era ingustă.  Nu putea ieși.  Paznicii binevoitori au început să-l împingă, să-l împungă,să-l îmbrâncească, de bietul om a murit acolo pe loc.  Cel de al doilea trăgea în spatele său povara de pietre prețioase.

Paznicii s-au înroșit de mânie.

– Nu ți-am spus că nu puteți lua nimic de aici? Și-au scos sabia și l-au omorât.

Când a ajuns fiul cel mic, le-a zis:

– Domnilor, mulțumesc că mi-ați îngăduit să mă bucur de o frumusețe atât de extraordinară. Aș vrea să vă citesc un imn, o odă pe care am făcut-o în cinstea Grădinarului.  După ce le-a citit, paznicii, bucuroși de frumusețea cuvintelor și de recunoștința acestuia, i-au urat de bine și pe deasupra i-au dat și nestematele strânse de fratele său.

Fiul cel mic s-a întors pe corabie și a plecat spre tatăl său.  Ajuns acasă i-a povesti tatălui tot ce se întâmplase și cum venise cu aceste mari bogății.  Atunci împăratul l-a pus pe tronul său și i-a dat împărăția.

Știm cu toți ce înseamnă această poveste.  Suntem pe pământul acesta doar vizitatori și când sună toaca trebuie să plecăm și nu luăm nimic cu noi.  Dar atât cât trăim, putem să facem un imn, o odă spre slava Creatorului acestei lumi așa de frumoase.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!