You are currently browsing the monthly archive for October 2012.
„Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”; pînă nu se întunecă soarele, şi lumina, luna şi stelele, şi pînă nu se întorc norii îndată după ploaie; pînă nu încep să tremure paznicii casei (mînile), şi să se încovoaie cele tari (picioarele); pînă nu se opresc ceice macină (dinţii), căci s’au împuţinat; pînă nu se întunecă ceice se uită pe ferestre (ochii); pînă nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele), cînd uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei pasări, glasul tuturor cîntăreţelor se aude înăbuşit, te temi de orice înălţime, şi te sperii pe drum; pînă nu înfloreşte migdalul cu peri albi, şi de abea se tîrăşte lăcusta, pînă nu-ţi trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea vecinică, şi bocitorii cutreieră uliţele; pînă nu se rupe funia de argint, pînă nu se sfarmă vasul de aur, pînă nu se sparge găleata la izvor, şi pînă nu se strică roata dela fîntînă; pînă nu se întoarce ţărîna în pămînt, cum a fost, şi pînă nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul; totul este deşertăciune… Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul cap.12)
(Un psalm al lui Asaf.)
Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată.
Totuş, era să mi se îndoaie piciorul, şi erau să-mi alunece paşii!
Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, cînd vedeam fericirea celor răi.
Într’adevăr, nimic nu-i turbură pînă la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N’au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sînt loviţi ca ceilalţi oameni.
Deaceea mîndria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decît le-ar dori inima.
Rîd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus,
îşi înalţă gura pînă la ceruri, şi limba le cutreieră pămîntul.
Deaceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin,
şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”
Aşa sînt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.
Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mînile în nevinovăţie:
căci în fiecare zi sînt lovit, şi în toate dimineţile sînt pedepsit.
Dacă aş zice: „Vreau să vorbesc ca ei,” iată că n’aş fi credincios neamului copiilor Tăi.
M’am gîndit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zădarnică mi-a fost truda,
pînă ce am intrat în sfîntul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta dela urmă a celor răi.
Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, şi-i arunci în prăpăd.
Cum sînt nimiciţi într’o clipă! Sînt perduţi, prăpădiţi printr’un sfîrşit năpraznic.
Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta!
Cînd mi se amăra inima, şi mă simţeam străpuns în măruntaie,
eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta.
Însă eu sînt totdeauna cu Tine, Tu m’ai apucat de mîna dreaptă;
mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.
Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pămînt nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decît în Tine.
Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stînca inimii mele şi partea mea de moştenire.
Căci iată că ceice se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi ceice-Ţi sînt necredincioşi.
Cît pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.
Să aveți o duminică binecuvântată, știind că a-L avea pe Dumnezeu satisface mai mult ca orice și că El este izvorul fericirii noastre!
Hah! Stoluri și escadrile
Sfredelind se năpustesc asupra-mi!
De unele mă apăr,
Pe altele le nimicesc
Din cazemata Cuvântului Său.
Pământul se despică în părți,
Arat de-atâta cutremur.
Eu stau liniștit,
Ocrotit,
Echilibrat;
Temelia e stâncă stabilă:
Cazemata Cuvântului Său.
Se vaită timpanele,
Șuvoaie năpustesc încremeniri prin vine,
Totuși mintea mi-e lucidă,
În cazemata Cuvântului Său.
Când se așterne liniștea,
Ca pădure în omăt,
Privesc prin fereastra îngustă cerul
Și visez visuri puternic încredințate,
Pe unde de susur blând
În cazemata Cuvântului Său.
Încet seara se lasă,
Totul înverzește,
Sunt năpădit de veșnicie
ca ierburi mănoase,
În cazemata Cuvântului Său.
Sub clar de lună
O goarnă-și tânguiește stingerea.
Adorm în pace
În cazemata Cuvântului Său.
(Sursa fotografii: toate preluate de pe internet)
Un prieten mi-a dat o vioară ca semn de aducere aminte. Este o vioară veche și el a dat mulți bani pe ea, la vremea când a început să cânte în orchestră. M-am consultat cu un specialist și mi-a zis că nu are nici o valoare, căci fața a fost subțiată dincolo de limita normalului, de un lăutar „lutier”, și nu mai scoate sunete puternice. Pentru mine însă, vioara are valoare, căci este o piatră de aducere aminte. Am încercat s-o repar și s-o recondiționez cât mă pricep. După o perioadă destul de lungă, am terminat însă sunetul încă lasă de dorit.
Am primit-o așa:
Am desfăcut-o, căci avea mari probleme și fusese încleiată pe bucăți cu aracet și într-o parte, probabil cu crazy glue.
Am dat la o parte lacul (varnish-ul) de pe față și aceasta arăta cam așa:
M-am hotărât să răzuiesc atât lacul cât și culoarea.
Pe spate se văd reparațiile anterioare, care au rezolvat două crăpături și au încercat să rezolve subțierea masivă din apropierea gâtului, care a cauzat două fracturi succesive.
Sub stratul de culoare și lac zăcea camuflată o gaură.
Am îndrăznit să confrunt adevărul.
Am pornit la restaurare.
După mai multe intervenții, arată cam așa:
Sunetul este mai plăcut însă lasă de dorit. Totuși, am bucuria de a fi făcut încercarea de a da din nou viață unui instrument cu coarde, iar acest lucru mi-a adus aminte de melodia „The Touch of the Master’s Hand”. Ca om, sunt limitat în ceea ce pot face, însă Dumnezeu poate face dintr-o viață, cât de stricată ar fi, o viață care să cânte maiestuos spre slava Lui (dacă venim sinceri și cu părere de rău la El, în harul care-l găsim în jertfa lui Hristos).
Un film frumos, realizat după un roman frumos, care ne învață să trăim frumos. Mai întâi versiunea doar în limba engleză și apoi este o versiune tradusă concomitent în limba română. Vizionare cu folos!
Versiune cu traducere in românește
Dacă m-a rugat să-i fac peisajul acesta, i l-am făcut 🙂
Și pentru că i l-am făcut, l-a pus pe perete. 🙂
Alaska, locul unde atâția și-au găsit moarte și nefericirea în căutarea fericirii promise de aurul de acolo. Ei, care au pus mâna pe aur (uneori cu prețul familiei, prietenilor, dreptății și inocenței). l-au avut în pungi, și-au dat seama că sunt singuri și că iubirea pierdută este mai de preț decât aurul din mână.
(Am șters clipul de pe youtube, căci la terminare oferea link-uri la melodii nu tocmai decente, lucru pentru care cer iertare celor care le-au urmat. 😦 )
Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne bourești,
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă,
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure!
Melcul, simbol al mișcării lente, poate să ne învețe și el ceva despre viața de credință.
Fratele Richard Wurmbrand, întemnițat de comuniști, din pricina credinței sale creștine, pe o perioadă de 14 ani, spunea într-o pedică (parafrazez): „Ne uităm la unii oameni care apucă pe calea credinței creștine și vedem că în scrut timp ajung foarte departe pe Cale, progresează, se aseamănă tot mai mult cu Hristos. Unii devin deznădăjduiți de puținul progres personal în viaț de credință.” Și spunea dumnealui: „Nu deznădăjdui! Dacă nu poți fi un iepure pe calea credinței, fii măcar un melc sfânt!” Prin vorbele sale dorea să ne transmită și să ne încurajeze să nu ne dăm bătuți nicidecum. Să mergem înainte, chiar dacă înaintăm din greu, aproape deloc. Să stăm lângă Dumnezeu cu hotărâre să fim sfinți, să țintim sfințirea și încet încet să ne și „târâm” dar să nu renunțăm. Așa am hotărât și eu. Nu sunt un campion al credinței, dar chiar dacă mă poticnesc și cad, prin harul Său mă ridic iarăși, mă prind cu mâinile, mă agăț cu unghiile, mă țin cu dinții și (dacă aceștia cad sau se rup) mușc cu gingiile. Nu este altă cale, nu este altă soluție, nu este drum înapoi. Sufletul este tot ce am mai prețios și de el voi da socoteală înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu să vă întărească și pe voi să vă țineți aproape de El. Cu El, Tatăl nostru bun, învingem până la urmă dificultățile și ne sfârșim viața în siguranță.
Și melcii sunt vrednici de admirație. În timp, parcurg distanțe mari și sunt capabili chiar de spectaculos.
Am fotografiat odată doi melci care au biruit înălțimea unei buturugi sincronizați, ca niște acrobați de circ. Dumnezeu este cu noi și cu El (care ne înțelege și ne însoțește chiar în mișcarea noastră lentă) ne poate ajuta să ajungem sus în cele din urmă.
Bunul Dumnezeu să vă întărească în credință și să vă dea o zi frumoasă!
Oare ce îl face pe acest pictor deosebit și mult mai dorit și apreciat (în inima mea) decât, spre exemplu Sir Anthony van Dick ?
Răspunsul meu este unul singur: „viața cu zbuciumul, ne-înțelesurile și asprimea ei”.
Iată câteva tablouri pictate de Millet:
Sursa foto: Wikipedia
Ieri seara am aflat că a murit un prieten drag. A rămas în urmă parfumul prieteniei, vorba liniștită, înțeleaptă, urechea lui atentă, interesul real în persoană și în discuții. Cuvintele și gândurile adânci schimbate între noi pe teme de viață, pe lucruri esențiale, Dumnezeu, suflet, veșnicie, menire, persistă apăsând ca neaua, ușor, îndulcind gerul, amestecând mierea în amarul despărțirii. Casa lui deschisă, vorbele bune, părtășia în jurul mesei la o bucată de pizza, îmbrățișarea de despărțire, apoi vorbele din pragul ușii, apoi cele un pic mai încolo, revenirea cu alte lucruri care trebuiau spuse, din nou luarea la revedere, întârzierea pașilor (parcă ne era greu să ne despărțim), apoi cuvinte prin geamul deschis al mașinii, „La revedere!”-ul strigat din mers, făcutul din mână până nu ne mai vedeam, apoi bucuria plăcută cu care continuam drumul prin noapte. S-a dus un frate în credință, un om pe care doream să-l văd și priveam cu anticipație revederile.
Eram aproape convins că voi pleca eu înaintea lui, de aceea îi spusesem ultima oară că dacă nu ne mai vedem aici să ne vedem în cer. Credința în Domnul Isus și dragostea creștinească curată ne-a legat și încă ne mai leagă. Și nu numai de el, ci si de toți ai lui care rămân în urmă, soție, copii, gineri și nepoți. Bunul Dumnezeu să-i mângâie!, El Părintele tuturor mângâierilor și al îndurărilor.
Moartea… dă târcoale și nouă nu ne vine să credem că vom muri vreodată… Nimeni nu a scăpat și nimeni nu ia seama…
Citeam în ultima vreme mai multe pe această temă. Un muribund (Maurice) spunea: „Cine știe să moară, știe cum să trăiască.” (Ce trist că majoritatea dintre noi asimilăm lucrul acesta prea târziu ca să mai putem să trăim viața cu înțelepciune – nu mai este timp…)
Plotin, în „Tratatul despre Frumos” spunea cam așa: „Fiecare moare cum a trăit.” Adică va aborda moartea sa tot la fel cum a abordat și viața lui. Și-a risipit viața, își va risipi și moartea. A privit cu neseriozitate evenimentele vieții, la fe lva privi și evenimentul morții, când acesta se va apropia. – M-am întrebat, „Chiar așa e oare?” și după mai mult timp de gândire i-am dat dreptate. Omul nu se poate schimba instantaneu. El se va comporta așa cum l-au dăltuit anii vieții, cutumele, tabieturile, pasiunile, nebunia sau înțelepciunea lui.
Suntem nebuni când strângem lucrurile acestei lumi (și materiale) când nu putem lua nimic cu noi (nici măcar diplome sau titluri). Totul ne este închiriat și vom da socoteală de felul cum am folosit resursele Altuia.
(Isus a mai spus ucenicilor Săi: „Un om bogat avea un ispravnic, care a fost pîrît la el că-i risipeşte averea. El l-a chemat, şi i-a zis: „Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteala de isprăvnicia ta, pentrucă nu mai poţi fi ispravnic.” Ispravnicul şi-a zis: „Ce am să fac, dacă îmi ia stăpînul isprăvnicia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce am să fac, pentruca, atunci cînd voi fi scos din isprăvnicie, ei să mă primească în casele lor.” A chemat pe fiecare din datornicii stăpînului său, şi a zis celui dintîi: „Cît eşti dator stăpînului meu?”, O sută de măsuri de untdelemn”, a răspuns el. Şi i-a zis: „Ia-ţi zapisul, şi şezi degrabă de scrie cincizeci.” Apoi a zis altuia: „Dar tu, cît eşti dator?” „O sută de măsuri de grîu”, a răspuns el. Şi i-a zis: „Ia-ţi zapisul, şi scrie optzeci.” Stăpînul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentrucă lucrase înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sînt mai înţelepţi decît fiii luminii. Şi Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentruca atunci cînd veţi muri, să vă primească în corturile vecinice. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari. Ev.Luca 16:1-10)
(Apoi le-a zis: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gîndea în sine, şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strîng rodurile.” Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grînarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strînge toate rodurile şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea şi veseleşte-te!” Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe cari le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.” Ev. Luca 12:15-21)
Lucrul pe care îl lasă un om în urma lui este bunătatea și iubirea lui și roadele acestora printre oameni. Un nume bun, o inimă bună, o mână milostivă, curajul dreptății, adevărul, cinstea, onestitatea, iertarea și toate câte sunt balsam pentru o inimă întristată.
Ce mare mângâiere nădejdea mântuirii, învierii, a revederii…
(Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei. Surorile au trimes la Isus să-i spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav.” Dar Isus, cînd a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Şi Isus iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr. Deci, cînd a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era; şi în urmă a zis ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudea.” „Învăţătorule”, I-au zis ucenicii, „acum de curînd căutau Iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudea?” Isus a răspuns: „Nu sînt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentrucă vede lumina lumii acesteia; dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentrucă n’are lumina în el.” După aceste vorbe, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit.” „Şi mă bucur că n’am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.” Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” Cînd a venit Isus, a aflat că Lazăr era de patru zile în mormînt. Şi, fiindcă Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. Mulţi din Iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mîngîie pentru moartea fratelui lor. Cînd a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria şedea în casă. Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n’ar fi murit fratele meu! Dar şi acum, ştiu că orice vei cere dela Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.” Isus i-a zis: „Fratele tău va învia.” „Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Isus i-a zis: „Eu sînt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” „Da, Doamne,” I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” Dupăce a spus aceste vorbe, s’a dus şi a chemat în taină pe soru-sa Maria, şi i-a zis: „A venit Învăţătorul şi te cheamă.” Maria, cum a auzit, s’a sculat iute, şi s’a dus la El. Căci Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl întîmpinase Marta. Iudeii, cari erau cu Maria în casă şi o mîngîiau, cînd au văzut-o sculîndu-se iute şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau: „Se duce la mormînt, ca să plîngă acolo.” Maria, cînd a ajuns unde era Isus, şi L-a văzut, s’a aruncat la picioarele Lui, şi I-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n’ar fi murit fratele meu.” Isus, cînd a văzut-o plîngînd, pe ea şi pe Iudeii cari veniseră cu ea, S’a înfiorat în duhul Lui, şi S’a tulburat. Şi a zis: „Unde l-aţi pus?” „Doamne,” I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Isus plîngea. Atunci Iudeii au zis: „Iată cît îl iubea de mult!” Şi unii din ei au zis: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Isus S’a înfiorat din nou în Sine, şi S’a dus la mormînt. Mormîntul era o peşteră, la intrarea căreia era aşezată o piatră. „Daţi piatra la o parte,” a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.” Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis: „Tată, Îţi mulţămesc că M’ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M’ai trimes.” Dupăce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” Şi mortul a ieşit cu mînile şi picioarele legate cu făşii de pînză, şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Deslegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă.” Mulţi din Iudeii, cari veniseră la Maria, cînd au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. Ev. Ioan 11:1-45)
Greierii sunt prietenii mei. Vara nu e vară dacă seara nu se lasă cu cântec de greieri și boltă înstelată.
O dată, pe când eram la școală, pentru o lună, am stat singur în cameră, la cămin. Erau dormitoare cu un singur nivel. Aveam un prieten credincios. Un greiere, intrase în cameră și-mi ținea de urât. Îl chema Grigore. Îi dădeam firimituri de pâine și frunze die iarbă să mănânce. Când soseam de la lecții și intram în cameră, îi strigam: Cri, cri, cri! și el începea să își cânte vioara. Nu știu de ce, dar după mai multe zile, l-am găsit mort.
Îmi place să-i ascult pe greieri, să-mi ciulesc urechile și să găsesc locul de unde le vine cântul. Ei își fac în pământ o gaură în care trăiesc și în care fug la amenințarea primejdiei. Am învățat să-i scot din gaura lor și să-i prind. Iau un fir de iarbă și-l bag ușurel în gaură și-l mișc și apoi îl trag afară cu greierele supărat pe intrus. Haț! L-am prins! Apoi discutăm și, într-un târziu, ne despărțim, fiecare la casa lui.
Uneori se mai supără și te ciupesc, dar face să plătești prețul pentru o întâlnire cu un violonist de mâna întâia.
A venit toamna. Nu îi prea mai aud cântând. Trebuie să le spun „La revedre!”
AQUARELE 
Recent Comments