Uneori viața este furtunoasă și perspectiva mohorâtă. Nu mai știi unde să te adăpostești de ploaia de necazuri care vine în rafale peste tine. Poți învăța ceva de la copaci. Singura lor opțiune este să-și păstreze locul și să nădăjduiască în Cel care este Domn și peste furtună. Uneori sunt sfâșieri, alte ori adânci umiliri. Sunt zbuciumări sau freamăte. În cele din urmă răsare iarăși soarele și pacea se așterne, puterile se refac și statura devine mai robustă.

Dumnezeu este locul în care poți să stai neclintit și cu siguranță că rădăcinile sunt agățate de ceea ce nu se clatină. Suferința n-o înțelege nimeni deplin de partea aceasta de cer, dar este ceva în ea, ceva tainic care aduce slavă și creștere celui care rezistă cu bine prin ea.

Bunul Dumnezeu să vă dea harul să rezistați până iese iarăși soarele!

Călătorind prin aer, pe un ecran apare o fotografie în lumina caldă a dimineții. M-a făcut curios. Era o fortăreață. Caut și găsesc istoria acestui castel – Christianburg sau Elmina – din Gana africană. Construit în perioada colonialistă, castelul a fost un punct de comerț cu sclavi. Câtă suferință or fi văzut zidurile acestea nimeni nu mai poate spune, doar ne imaginăm. Cei care l-au construit probabil credeau că este al lor. Însă și cei care l-au construit și cei care au suferit în acest loc și cei care au produs suferință au trebuit să plece și să lase totul în urmă. La prag, toți au lăsat în urmă ce au avut.

Poate ai în chirie azi o suferință și plătești cu greu întreținerea ei, poate ai niște oameni care îți fac zilele amare, chinuite. Poate azi te fălești cu răutatea ta. Poate te mândrești cu realizările tale. Nu știu. Toți avem ceva ce ni se pare că-i al nostru. Realitatea este că pe pământul acesta suntem doar chiriași. Nimic nu-i al nostru. Sunt doar lucruri încredințate pentru o vreme și apoi trebuie să lăsăm totul și să plecăm să dăm socoteală Celui care ne-a lăsat pentru o vreme în lumea Lui.

Ce faci cu ce ai? Ce faci cu suferința ta? Cum o folosești? Ce aur poți scoate din ea? Ce faci cu posesiunile, cu puterea și influența ta? Cum le folosești? Poți spre bine sau spre rău.

După plecare vei lăsa doar amintirea. Amintire tristă, amintire frumoasă, amintire urâtă, amintire extraordinară, parfum sau miros urât.

A umblat pe pământul acesta un Om. Singurul pe care-l putem numi Om cu adevărat. În suferință și în dispreț, în prigoană sau moarte a lăsat doar bine, iar parfumul Lui rămâne peste veacuri. Aici, atunci, a trăit ca și chiriaș, n-a luat la înălțare nimic. Se va întoarce ca Stăpân, ca Judecător, ca Împărat. A Lui este lumea aceasta și El știe totul despre cum se trăiește aici, despre îndurare, despre violență, despre răutate, despre bunătate, despre chin și despre răbdare, despre tot ce vrei. El, Isus Hristos, a făcut din viața temporară de chiriaș o capodoperă a mântuirii, un munte nesfârșit de aur, argint, pietre scumpe.

Sângele Lui picură cu picurul fiecărui străpuns, suferința lui este împletită cu suferința fiecărui om, rănile Lui sunt căușul rănilor tale. Tot ce-i rău și ce se face împotriva vreunui om se face mai întâi împotriva Omului. Tot El e idealul fiecărui bine. Iubire de oameni, iubire de vrăjmaș, îndurare și milă pentru cel sărman, prieten adevărat, ajutor în necaz. A fost pentru o vreme chriaș ca să ne învețe cum să trăim ca chiriași.

La odihnă pe țărm
Carole’s cat

Nu mică mi-a fost mirarea când cineva mi-a trimis niște fotografii, încercând să rezolv misterul, să îmi dau seama că erau tablouri demult uitate.

Așa e și cu faptele noastre, bune, rele.  Noi uităm de ele dar ele există în contabilitatea Celui care ne-a creat.  Contează ce facem în fiecare zi și ce lăsăm în urmă.

E caniculă. E cald și bine. Adu-ți aminte că iarna tânjeai după vară.  Acum tânjești după răcoare… Când omule vei fi vreodată mulțumit? Nu în trecut, nu în viitor. Acum e momentul să te smerești și să primești din mâna lui Dumnezeu ce El hotărăște pentru tine.  Ești făptură, nu ești Dumnezeu, ești chiriaș în lumea Altuia.  Oricât te-ai zbate lumea aceasta, universul acesta nu se învârte în jurul tău. Dar poți fi fericit dacă înveți să fii mulțumit și recunoscător Celui care te lasă pentru o vreme să trăiești în lumea Lui.

Povestea unul din cei mai mari cinci români din istoria noastră (TVR), Richard Wurmbrand:

Era odată un împărat bătrân și înțelept care avea trei feciori.  Și pentru că simțea că într-o zi îi va veni sfârșitul s-a gândit cui să-i lase împărăția.  A zis:  Faptul că fiul meu întâi născut s-a născut primul nu e un motiv întemeiat ca să-l las moștenitorul tronului.

I-a chemat pe cei trei fii ai săi și le-a zis:

– Dragii mei, mergeți tustrei în lume și când vă veți întoarce să-mi povestiți ce ați făcut. Celui care a făcut faptele cele mai vrednice va moșteni tronul meu.

Cei trei fii au plecat și au mers și au mers până au ajuns la mare.  Acolo s-au îmbarcat pe o corabie și au plecat în largul mării.  După o vreme au ajuns lângă o insulă care era de o fumusețe extraordinară.  Au coborât barca, s-au suit în ea și au vâslit până la țărm.  Acolo au văzut că această grădină dumnezeiască era înconjurată cu un gard înalt care avea doar o poartă, iar poarta era străjută de doi oșteni grozavi.  Cei trei s-au apropiat și i-au întrebat:

– Domnilor, am putea să vizităm și noi insula aceasta ca o grădină?

– Cu siguranță, însă sunt două condiții de la care n-aveți voie să vă abateți.  Puteți să vă bucurați de tot ce este aici și să mâncați din ce pomi doriți dar n-aveți voie să luați nimic de aici.  A doua condiție este că atunci când veți auzi bătând toaca trebuie să părăsiți grădina.  Ne-am înțeles?

– Da, ne-am înțeles.

– Poftiți.

Cei trei au intrat în grădină uluiți de frumusețea ei.  Erau feluriți pomi, neasemuiți de frumoși, cu roade mari, îmbietoare,ce nu s-a mai pomenit, extrem de gustoase de-ți lăsa gura apă doar când te uitai la ele. Fiul cel mai mare era foarte pofticios, a început să mănânce și să mănânce și să mănânce… nu se putea opri.  Vedea aici o pară foarte zemoasă, acolo un alt fruct și tot așa, și cu cât mânca burta tot i se făcea mai mare și mai mare.  Fiul mijlociu, a observat că pe aleile grădinii prundișul nu era obișnuit.  Erau nestemate. Și-a zis în sinea lui: Lasă că n-o fi bai dacă iau și eu un rubin.  S-a plecat, l-a luat și l-a strecurat în buzunar.  Însă mergând mai încolo vede unul și mai mare – l-a luat și pe acesta.  Apoi vede mărgăritare, safire, diamante.  A luat și și-a umplut buzunarele.  Dar mergând mai departe erau altele mai mari, mai prețioase.  Atunci și-a scos cămașa, a legat mânecile și a început să le umple și pe acestea cu pietre prețioase de tot felul, sclipitoare de-ți luau ochii.  În tot acest timp fratele mai mare tot mânca și mânca iar burta tot mai mare se făcea.

Fratele cel mic, uimit de frumusețea grădinii a gustat un fruct aici, un fruct acolo, a privit cu bucurie la nestemate și copleșit de frumusețea grădinii s-a așezat lângă un izvor gândindu-se la frumuseațea Celui care a făcut o grădină așa minunată.  A scos o bucată de hârtie și un creion și a scris un imn în cinstea Grădinarului. În tot acest timp fratele mai mare mânca iar mijlociul se încovoia sub povara nestematelor pe care le strângea cu lăcomie.  Deodată s-a auzit toaca: Taca, taca, taca taca! Taca, taca, taca, taca!  Toți trei s-au grăbit de unde erau să se îndrepte spre poartă.  Fiul cel mare avea acum o burtă extrem de mare iar poarta era ingustă.  Nu putea ieși.  Paznicii binevoitori au început să-l împingă, să-l împungă,să-l îmbrâncească, de bietul om a murit acolo pe loc.  Cel de al doilea trăgea în spatele său povara de pietre prețioase.

Paznicii s-au înroșit de mânie.

– Nu ți-am spus că nu puteți lua nimic de aici? Și-au scos sabia și l-au omorât.

Când a ajuns fiul cel mic, le-a zis:

– Domnilor, mulțumesc că mi-ați îngăduit să mă bucur de o frumusețe atât de extraordinară. Aș vrea să vă citesc un imn, o odă pe care am făcut-o în cinstea Grădinarului.  După ce le-a citit, paznicii, bucuroși de frumusețea cuvintelor și de recunoștința acestuia, i-au urat de bine și pe deasupra i-au dat și nestematele strânse de fratele său.

Fiul cel mic s-a întors pe corabie și a plecat spre tatăl său.  Ajuns acasă i-a povesti tatălui tot ce se întâmplase și cum venise cu aceste mari bogății.  Atunci împăratul l-a pus pe tronul său și i-a dat împărăția.

Știm cu toți ce înseamnă această poveste.  Suntem pe pământul acesta doar vizitatori și când sună toaca trebuie să plecăm și nu luăm nimic cu noi.  Dar atât cât trăim, putem să facem un imn, o odă spre slava Creatorului acestei lumi așa de frumoase.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Ce frumusețe de maci galbeni…  Și sunt atât de trecători.  Merita măcar amintirea lor să rămână.

Mai întâi e o idee, un îndemn, poate o poruncă.  Apoi, cu planificare sau nu, truda și așteptareeaaaa. Vezi puțin la început, e doar un început, o speranță, o tânjire – nedesăvârșire.  Mai multă trudă, mai multă răbdare, consecvență – continui, nu te lași.  Speranța și așteptarea  îți dau puteri, desnădejdea luptă să ți le secătuiască.  Vin lucrurile potrivnice, totul în jurul tău strigă: „E în zadar!“ Te îndârjești, speranța, știi că aceasta este calea, știi că așa e bine – faci totul ce depinde de tine. Și în toiul oboselii sufletului tău, spre asfințit vezi că ce ai semănat a înflorit.  Acum truda este însoțită de frumusețe, nădejdea capătă contur. Iar la apus de vară, de arșiță, culegi cu bucurie rodul sufletului tău.

În Biblie sunt multe texte ce exprimă această bucurie. Unu este cu privire la bucuria pe care o are Dumnezeu când vede că în sfârșit omul o ia pe calea cea bună: „Și tu te vei întoarce la Domnul, vei asculta de glasul Lui și vei împlini toate aceste porunci pe care ți le dau astăzi.  Domnul Dumnezeul tău te va umple de bunătăți, făcând să propășească tot lucrul mâinilor tale, rodul trupului tău, rodul turmelor tale și rodul pământului tău; căci Domnul se va bucura din nou de fericirea ta, cum Se bucura de fericirea părinților tăi.“ (Deut.30:8-9)

Despre Domnul Isus Hristos se spune că, după ce va suferi pentru mântuirea oamenilor, va vedea și El rodul trudei sale.  „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora.  Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.“ (Isaia 53:11 – citește tot capitolul ca să înțelegi mai bine)

Prin praful lumii acesteia este inevitabil să nu te murdărești.  Murdăria este străină, se așează pe noi pe dinafară și pe dinlăuntru, ne este povară, ne stânjenește, ne repugnă. Oh, ce bună este spălarea – ce împrospătare, ce nou început, ce renaștere. Au fost oameni care au știut să spele și au făcut din aceasta (de voie de nevoie) vocația vieții lor.  Ce frumos este să speli și nu să mânjești.  Să iei viața altuia s-o speli și să i-o dai înapoi mirosind a flori, a prospăt. Pe dinafară ne mai putem spăla dar cine oare știe să spele pe dinlăuntru?  Acolo numai Apa Vieții poate pătrunde, numai Duhul lui Dumnezeu poate freca murdării sedimentare, numai sângele scump al lui Hristos poate face dintr-un suflet mânjit unul nou mirosind a primăvară. Oh, dacă nu aș experimenta lucrul acesta nu v-aș spune… Dar Isus poate, și numai El, să spele sufletul omului.  Să te simți din nou curat, neprihănit, ca un nou născut… oh, ce simțire!  Oh, ce speranță!

Lasă-L pe Cel ce poate și știe să spele sufletele oamenilor să-ți spele și ție inima.  Nu e nimeni altul.

„[Cu] cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăța cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui Viu!“

Iertarea este o spălare, o eliberare a celui greșit de noroiul său.  Oare știu să spăl? Oare știi să speli? Vrei?

Pe vremea când circulau galbenii de aur, cel care primea un glaben (sau mai mulți) încerca, mușcând puternic cu dinții din monedă, dacă aceasta este cu adevărat aur sau e doar bronz lustruit. Aurul bun pentru trupul acesta se încearcă tot cu dinții, este grâul, pâinea care susține viața.  În vreme de foamete o pâine valorează mai mult decât un galben. Aurul poate sclipi liniștit lângă tine dar nu-ți mai poate da viață. Aurul obișnuit este egoist, e ursuz, singuratic și dacă-l pui în pământ, când sapi și-l scoți iarăși, este tot atât cât ai pus, poate doar mai murdar.  Bobul de grâu de-l pui în pământ moare, își dă viața și miraculos din el iese un spic cu boabe înmulțite. Ești mai bogat dacă ai un bob de grâu decât un galben.  Cu răbdare, cu anii, bobul de grâu poate da grâne care valorează mult mai mult decât galbenul.

Pentru viața sufletului, Aurul bun, Bobul de grâu care ne dă viață, care și-a dat viața ca noi să trăim, Pâinea Vieții, este Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu.  El a murit pe cruce în locul nostru, a fost îngropat și a treia zi a înviat – din moartea Sa răsărind atâția creștini, aur bun, grâu pentru lumea din jur care moare de foame.

Ce frumoase sunt lanurile de grâu pictate de van Gogh. O mare de aur bun. Ieși și tu în grădina vieții tale, ca un eremit, și gândește-te la bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu.

Mi-a plăcut mult și… încă o copie.

 

Întâlnirea dintre oameni este atât de scumpă.  Ne dăm seama de lucrul acesta mult mai mult atunci când trăim în izolare. Ce frumoasă este întâlnirea unor vecini, cunoscuți, prieteni când relațiile sunt bune, când se rostesc cuvinte prietenoase, când se vorbește de bine, când poți vorbi de aproape cu fața ta adevărată.  Cu atât mai frumoasă este conversația atunci când este învăluită în dragoste. Când cuvintele sunt rostite senin, cu păsare pentru celălalt.

Am ascultat nu de mult un mesaj despre prietenie.  Vorbitorul cita, dacă nu mă înșel, pe Marc Aureliu care spunea că vorbele prietenoase dovedesc încredere.

E atâta nevoie de cuvinte reale prietenoase într-o lume înstrăinată.  Mi-am propus să fiu mai prietenos, să zâmbesc mai mult la oameni.  Am încercat.  Mi-am dat seama că după atâta timp de construit ziduri de apărare prietenoșia nu e chiar așa ușoară.  Trebuie să dărâmi tipare vechi, obiceiuri, starea de „normalitate“, să ieși din carapace.

Mi-a plăcut mult un tablou de Vincent van Gogh și l-am reprodus.  Nu am putut să-mi cumpăr unul dar am putut să-mi fac o copie 🙂

În contextul unei vieți dificile, cu puțin confort, doi oameni se întâlnesc, își dau „Bună ziua.“ și duc o conversație. Un pârâiaș curge prin preajmă.  Vorbele noastre pot fi un izvor, un pârâiaș de viață, de înviorare.

Surprins de un șarpe sau de o comoară?  În viață de multe ori avem surprize.  Se ivesc, din senin, fie ele rele, fie ele bune.  Pe cele rele trebuie să le învingem, pe cele bune le îmbrățișăm cu drag.  Există două povestiri tare interesante.

„Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină.  Omul care o găsește, o ascunde și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea.

Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase.  Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără.“

Dacă ai descoperi că Isus Hristos este cea mai mare comoară a omenirii ce-ai face cu tot ce ai strâns în sufletul și viața ta până acum?  Ai renunța la toate pentru a câștiga veșnicia raiului Său? Ai renunța la toate pentru a avea prietenia Împăratului împăraților? Ai “vinde“ tot ce e vremelnic pentru ceea ce e veșnic?

Poate te simți ca o barcă goală trasă pe țărm.  În jurul tău nu mai clipocesc valurile, nu mai simți freamătul vâslelor, nici gălăgia pescarilor.  Viața ta parcă nu mai are sens.  Ce ai fost a avut un rost.  Ai salvat vieți, ai ajutat la câștigarea existenței altora, ai făcut împosibilul posibil – nu-i așa, omul obișnuit nu poate umbla pe mare – tu i-ai dus pe luciul apelor :-).

Simți că arșița soarelui te usucă, te îmbătrânește.  Ești făcut pentru altă lume, nu te mai simți bine.  Nu dispera, nu toate lucrurile vieții sunt inteligibile.  O barcă nu este bună doar pentru pescuit, doar pentru navigat.  O barcă e frumoasă.  E plăcută la privit.  Scurgerea timpului și biciuirea vremii au lăsat urme frumoase, povești ce stau să fie depănate. În apele mării nu te putea atinge oricine.  Acum însă, și un copil se poate cocoța în sânul tău și la umbra ta își poate trage sufletul negustorul ambulant de scoici și brățări.  Nu mai ai tu bucuria valurilor, însă au alții bucuria înțărmuririi tale.  În larg te umpleai de pește, acum te umpli de apa ploii, de zăpadă și de încâtarea privitorului.  Oamenii te vedeau doar pe jumătate, acum ei văd și partea aceea tainică ce purta greul.

Tu barcă goală, ești frumoasă: ești semnul unei stânjeniri a vieții de la asfințit.  Tânjetul pentru o altă lume.  Tu duci gândul sufletului pe valurile veșniciei.  Odată zbuciumul mării se va sfârși iar truda se va transforma în fumusețe și încântare.

 

Toamna aproape a trecut, ne-am umplut cămările 🙂 cu provizii și mai facem ultimile rectificări.  A fost și acest an îmbelșugat prin mila lui Dumnezeu.  Se cuvine să Îi fim recunoscători.  Împăratul David scrie frumoase cuvinte de recunoștință în Psalmul 65, din care citez o parte:

„Tu cercetezi pământul și-i dai belșug, îl umpli de bogății și de râuri dumnezeiești, pline cu apă.  Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească:  îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl moi cu ploaia și-i binecuvântezi răsadul.  Încununezi anul cu bunătățile Tale și pașii Tăi varsă belșugul.  Câmpiile pustiei sunt adăpate și dealurile sunt încinse cu veselie.  Pășunile se acoperă de oi și văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie și cântă.“

Oare tu omule, îți înalți gândul cu mulțumire către Cel care face pământul să rodească și care îți dă sănătate și privilegiul să te bucuri de bunătatea Lui?

După aceea Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la marea Tiberiadei.  Iată cum S-a arătat: Simon Petru, Toma zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei şi alţi doi din ucenicii lui Isus, erau împreună.  Simon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.“ „Mergem şi noi cu tine,“ i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea.  Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu ştiau că este Isus.  „Copii“, le-a zis Isus, ,,aveţi ceva de mâncare?“  Ei i-au răspuns: „Nu“.  El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi.“  Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.  Atunci ucenicul, pe care-l iubea Isus, a zis lui Petru: „Este Domnul!“  Când a auzit Simon Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el şi s-a încins, căci era desbrăcat, şi s-a aruncat în mare. Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la două sute de coţi. Când s-au pogorât pe ţărm au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.  Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii, pe care i-aţi prins acum.“  Simon Petru s-a suit în corăbioară şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari: şi, măcar că erau atâţia, nu s-a rupt mreaja.  „Veniţi de prînziţi,“ le-a zis Isus.  Şi nici unul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti?“ căci ştiau că este Domnul.  Isus S-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat; tot aşa a făcut şi cu peştele.  Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus ucenicilor Săi, după ce înviase din morţi.  După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ „Da, Doamne“, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.“ Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.“   I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“  „Da Doamne“, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.“ Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele“.  A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“  Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?“ Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.“ Isus i-a zis: „Paşte oile Mele! Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.“ A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu.  Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: „Vino după Mine.“ (Ev. Ioan, cap.21a)

Spălatul rufelor

Spălatul rufelor nu se mai termină niciodată, după cum Dumnezeu dă ploaie mereu, an de an, să spele lumea și s-o împrospăteze.  Lucrurile care trebuie făcute, chiar dacă nu sunt creații noi, ele aduc o prospețime în viață iar viața poate răsufla ușurată – ce trebuia făcut s-a făcut.  E datoria aceea umană, datoria îndeplinită.  Ea aduce o bucurie mocnită sub um strat superficial de frustrare.  De undeva de sus vine un mesaj șoptit „Ți-ai trăit bine ziua.“

November 2022
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Arhivă

categorii

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.