Prin praful lumii acesteia este inevitabil să nu te murdărești.  Murdăria este străină, se așează pe noi pe dinafară și pe dinlăuntru, ne este povară, ne stânjenește, ne repugnă. Oh, ce bună este spălarea – ce împrospătare, ce nou început, ce renaștere. Au fost oameni care au știut să spele și au făcut din aceasta (de voie de nevoie) vocația vieții lor.  Ce frumos este să speli și nu să mânjești.  Să iei viața altuia s-o speli și să i-o dai înapoi mirosind a flori, a prospăt. Pe dinafară ne mai putem spăla dar cine oare știe să spele pe dinlăuntru?  Acolo numai Apa Vieții poate pătrunde, numai Duhul lui Dumnezeu poate freca murdării sedimentare, numai sângele scump al lui Hristos poate face dintr-un suflet mânjit unul nou mirosind a primăvară. Oh, dacă nu aș experimenta lucrul acesta nu v-aș spune… Dar Isus poate, și numai El, să spele sufletul omului.  Să te simți din nou curat, neprihănit, ca un nou născut… oh, ce simțire!  Oh, ce speranță!

Lasă-L pe Cel ce poate și știe să spele sufletele oamenilor să-ți spele și ție inima.  Nu e nimeni altul.

„[Cu] cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăța cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui Viu!“

Iertarea este o spălare, o eliberare a celui greșit de noroiul său.  Oare știu să spăl? Oare știi să speli? Vrei?