Poate te simți ca o barcă goală trasă pe țărm.  În jurul tău nu mai clipocesc valurile, nu mai simți freamătul vâslelor, nici gălăgia pescarilor.  Viața ta parcă nu mai are sens.  Ce ai fost a avut un rost.  Ai salvat vieți, ai ajutat la câștigarea existenței altora, ai făcut împosibilul posibil – nu-i așa, omul obișnuit nu poate umbla pe mare – tu i-ai dus pe luciul apelor :-).

Simți că arșița soarelui te usucă, te îmbătrânește.  Ești făcut pentru altă lume, nu te mai simți bine.  Nu dispera, nu toate lucrurile vieții sunt inteligibile.  O barcă nu este bună doar pentru pescuit, doar pentru navigat.  O barcă e frumoasă.  E plăcută la privit.  Scurgerea timpului și biciuirea vremii au lăsat urme frumoase, povești ce stau să fie depănate. În apele mării nu te putea atinge oricine.  Acum însă, și un copil se poate cocoța în sânul tău și la umbra ta își poate trage sufletul negustorul ambulant de scoici și brățări.  Nu mai ai tu bucuria valurilor, însă au alții bucuria înțărmuririi tale.  În larg te umpleai de pește, acum te umpli de apa ploii, de zăpadă și de încâtarea privitorului.  Oamenii te vedeau doar pe jumătate, acum ei văd și partea aceea tainică ce purta greul.

Tu barcă goală, ești frumoasă: ești semnul unei stânjeniri a vieții de la asfințit.  Tânjetul pentru o altă lume.  Tu duci gândul sufletului pe valurile veșniciei.  Odată zbuciumul mării se va sfârși iar truda se va transforma în fumusețe și încântare.