Dialogul chitarelor

Citeam o postare pe un blog și aud în spatele meu chitarele discutând între ele.

– Dragul meu Gibson, știi că m-am născut la Reghin cu ceva defecte congenitale, visând totuși să dau concerte pe scenele lumii. Dar, n-a fost să fie. M-a cumpărat cu mari sacrificii un tată destul de sărac și m-a dat fiului său, care mult mă dorea, cu dorința și condiția de a învăța mai bine la școală. De învățat… nu mai spun nimic, însă acest copil avea mari dureri sufletești și de multe ori plângeam cu el sub mângâierea mâinilor lui stângace. L-am acompaniat, uneori cu greșeli, în cântările lui aduse în fața bisericii. Prea mari erau emoțiile acestui copil și sub mâinile lui transpirate coardele deveneau adesea sălbatice, totuși se întâmpla un miracol. Inima lui și glasul meu pe mulți îmbărbătau. După un timp am fost împrumutată la alții care nu aveau nici ei chitară, cântând astfel haiducește prin excursii (colindând munții dragi), tabere, misiuni, și de multe ori am fost lovită de mi-a crăpat fața de rușine. Totuși, multe glasuri s-au înălțat spre slava lui Dumnezeu pe când slujeam așa cum mi-a fost dată soarta. Ce mă face să plâng este altceva. Am auzit de mari artiști, ghitariști geniali (Lawrence Welk, Jerry Lee Lewis, Jimi Hendrix, Pete Townshend), care mi-au ucis rudele pe scenă în culmea cântului aroganței umane.

– Draga mea Reghinuță, și tu știi că sunt născut în străinătate, din viță nobilă de Ghibson, chiar dacă sunt cam Epiphone. Am fost cumpărat cu mari speranțe, dar am sfârșit fiind lepădat și dat în dar stăpânului nostru. Aceleași degete tremurânde, aceleași emoții. Copii micuți au zdrăngănit coardele mele, dar une ori, seara, se înălțau în preajma mea cântări de fericire, de dragoste, nădejde și credință. Rareori cântam și în biserică. Și eu am fost împrumutat, în verile când venea acasă copilul misionarilor care lucrează printre țigani. Eu eram bucuria lui. Eu sunt frumos și n-am nici un rid, dar nici pe mine nu m-au dezmierdat mâini educate și sofisticate. Să știi însă că în sinea mea te invidiez puțin, căci stăpânul nostru te preferă pe tine în ultima vreme, iar eu stau lâncezind printre blănurile locuinței mele.

Chitara de jumătate (că ce iese din Regin tot Reghinuță este) le spune cu glas copilăresc:

– Știți la ce mă gândeam? Cred că toți oamenii au dreptul la o chitară, fie ei copii, tineri, adulți sau bătrâni, săraci sau bogați, educați sau inculți; toți au un cântec de cântat. Ce ne doare cel mai mult pe noi chitarele este situația când oamenii ne folosesc doar să-și cânte aroganța.