Amintirea ce o lași în urmă

Plecându-mi privirea și răscolind cu ea  nisipul țărmului pe unde îmi călcau pașii, am fost uimit de frumusețea culorilor lăsate în urmă pe amintirile unor vioaie sedentare scoici.  În viață poate că păreau ursuze sau egoiste, totuși știau să trăiască în strânsă apropiere în comunitatea lor.  Știau să își lipească viața de stâncă – numai acolo erau de neclintit sub izbiturile năpraznice ale talazurilor.  Mai știau un lucru: nu se îngrijorau, căci Dumnezeu era acela care le aducea hrana zi de zi, an de an, generație după generație – doar se deschideau spre bunătatea Aceluia care poartă de grijă la toate.  Pe dinafară portul le era smerit, umil, dar ce culori de cer strângeau în sânul lor.  Abia sub trecerea vremii și sub asprimea uitării iese la iveală ceva din frumusețea adunată.  Plecate de mult însă amintirea lor întipărită în ce au lăsat în urmă bucură copii cu ochii buni, ce le descoperă.  Și strânse drag în pumnii mici, comori ce nici lacrimile nu le despart…