Canonul lui Johann Pachelbel

O variantă cât mai fidelă originalului și una mai surprinzătoare.

Orice lucru își are vremea lui

Când vine toamna… privești la lebedele de lumină care se ridică spre celelalte țărmuri lăsând în urmă amintiri, tânjiri și… drumul deschis.  Doar albii fulgi ai părtășiei și frumoasei prietenii, smulși de vântul rece, mai plutesc alinător prin goluri împletite.  De dincolo se aude alai de nuntă…

 

Eclesiastul 3:1-11  „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de supt ceruri îşi are ceasul lui.   Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.  Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărîmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plînsul îşi are vremea lui, şi rîsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;  aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strîngerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;  căutarea îşi are vremea ei, şi perderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;  ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;  iubitul îşi are vremea lui, şi urîtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.  Ce folos are cel ce munceşte din truda lui?   Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.  Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gîndul veciniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, dela început pînă la sfîrşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”

Singurătatea ca necesitate

„ Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp”…

Omul fuge de singurătate, urăște singurătatea, se teme de ea… devine insuportabilă.  Se cufundă în mulțime, se înconjoară cu zgomote, se leagă pe viață de tovarăși.

Primul om pe pământ s-a dovedit că n-a fost bine să fie singur.  A primit în dar de la Creatorul său o soție luată din coasta lui – os din oasele lui, carne din carnea lui. Și apoi erau singuri… iar când au avut primul copil au exclamat „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”  Deci nu este vorba de singurătatea socială, ea nu este o necesitate ci o povară, o caznă (pentru cei mai mulți).

Totuși în mijlocul covârșitoarelor lucruri cu care ne alungăm singurătatea și în mijlocul mulțimii vesele sau așa cum e ea 🙂 , chiar stând lângă cei iubiți, se strecoară dorul după singurătate.  Aceasta este tainică, nicidecum brutală.  Este acea spaimă a sufletului,  marea lui îngrijorare, teama de amorțire și de ne-mai-simțire, este frământarea că s-a îndepărtat și înstrăinat de Dumnezeu.  Este o tânjire lăuntrică sfâșietoare după destinul ce se scurge printre degete.  Sufletul strigă: „Ieși din tumult și cugetă la viața ta: de unde vii, încotro te duci, cum îți trăiești viața?”  Toate au un început și un sfârșit, cum va fi sfârșitul tău?

Și vrei să fii singur, și arzi de dorința să cugeți; și atât de mult strigă la tine, se țin scai și nu te lasă vrăjmașii sufletului tău…

Am găsit că poți găsi această singurătate în rugăciune și în retragerea din iureș în locurile nepășite.  Iar sufletul se liniștește, se apropie de Ziditorul său și prinde iar curaj pentru clipa cu care se confruntă.