corabie furtuna

Oricât de bune și frumoase pot fi perspectivele unui început în viață, pe marea timpului se vor ivi furtuni și strâmtorări.  În zbuciumul mării, sub loviturile rafalelor, omul pare din ce în ce mai singur și mai uitat.  Cu siguranță nimeni nu înțelege pe deplin agonia sufletească, întrucât inima omului și sufletul său sunt locuri atât de puțin pătrunse și neumblate de alții.  Tot ce simți din ce în ce mai aproape și mai sufocant este deznădejdea,  Faci față cum poți și realizezi din ce în ce mai mult că ești neajutorat și că eforturile tale nu te scot la liman.  Atunci cauți, ți se ivește gândul unui Dumnezeu Atotputernic.  Însă cum vii la El când ai pornit în larg fără să-L mai bagi în seamă?  Oare te mai ascultă, oare îi mai pasă de tine?  Încerci mai fervent, realitatea e mai crudă, disperarea e mai mare.  Strigi către El și parcă El nu aude, parcă doarme.

Dumnezeu are planurile Sale, pe care omul nu le înțelege.  El este chiar acolo, lângă tine, aude strigătul tău.  El însă vrea să crești, să devii.   Credința ta încercată te va duce multe leghe mai departe în viață.  Dar cum e în fața morții?  Toți trebuie să trecem pe acolo.  De-L ai pe Dumnezeu în barca ta, El va face liniște și va aduce pace și în momentele acelea.  El e Căpitanul corăbiei.  El se cufundă împreună cu tine în moarte, pentru a te duce pe partea cealaltă.  Niciodată nu a părăsit corabia.  El, Isus, a gustat primul moartea și învierea, ca să ne dea încredere în iscusințele Sale.

Ucenicii lui Isus au trecut de două ori prin furtuni strașnice.  El a liniștit de fiecare dată furtuna.  Apoi ucenicii Lui, de-a lungul istoriei, au trecut prin uraganul morții și au stat liniștiți chiar și ca martiri, Isus spunând cu autoritate în viața lor: „Taci, fără gură!” și furtuna s-a liniștit.  S-au trezit deodată pe malul celălalt, în limanul după care tânjea sufletul lor  și care era tot ce căutau, tot ce nădăjduiau; împlinirea deplină și peste măsură de abundentă, incredibilă a credinței lor.

„Isus S’a suit într’o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El.  Şi deodată s’a stîrnit pe mare o furtună atît de straşnică, încît corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s’au apropiat de El, şi L-au deşteptat, strigînd: „Doamne, scapă-ne, că pierim!” El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S’a sculat, a certat vînturile şi marea, şi s’a făcut o linişte mare. Oamenii aceia se mirau, şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-l ascultă pînă şi vînturile şi marea?” (Matei 8:23-27)
„ Cînd s’a înserat, ucenicii Lui s’au coborît la marginea mării.  S’au suit într’o corabie, şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase, şi Isus tot nu venise la ei.  Sufla un vînt puternic şi marea era întărîtată.  După ce au vîslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Isus umblînd pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s’au înfricoşat. Dar Isus le-a zis: „Eu sînt, nu vă temeţi!” Voiau deci să-l ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.” (Ioan 6:16-21)