La pescuit 2

Pe malul râului cu ape limpezi, domoale, stă încremenit pescarul.  Ochii ficși pe mica plutitoare.  Nu mai aude nimic.  Natura își ține răsuflarea.  Tensiunea nu slăbește – undeva sub hainele albite de soare și ploi stau arcuri gata, gata să țâșnească.  Se respiră puțin, doar cât aer să întrețină viața.  Nimic nu e în plus.  Mișcările sunt nesimțite, pânda e cruntă. Orice mică unduire e suspectă.  Gândurile zboară goale încoace și înapoi.  E pe viață și moarte.  Peștele suspect își lunecă solzii provocator.  Încearcă.  Încordarea se încremenește.  Nici un mușchi de pe fața arsă de soare nu clintește.  Ai spune că sunt de piatră, o statuie. Omul este contopit cu undița sa.  Sunt una și ambii simt la fel.  Doar peștele dă liniștit din evantai, în cumpănă.  Târât de nestăvilita-i poftă se repede ca să ia ce nu-i a lui.  Arcurile țâșnesc, natura plesnește și parcă totul e în stare de urgență.  Mulineta cârâie frenetic, bățul se zbarte plecându-se în salturi, nu se mai respiră.  Oglinda apei e biciuită strașnic iar stigătul de biruință se aude până hăt departe.  Pescaru e iar om, și-a dobândit din nou, cu satisfacție, identitatea.  Speriată, cârâie pe-o creangă o coțofană.  După o vreme, aceeași liniște se lasă iarăși, greu.