Singurătatea ca necesitate

„ Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp”…

Omul fuge de singurătate, urăște singurătatea, se teme de ea… devine insuportabilă.  Se cufundă în mulțime, se înconjoară cu zgomote, se leagă pe viață de tovarăși.

Primul om pe pământ s-a dovedit că n-a fost bine să fie singur.  A primit în dar de la Creatorul său o soție luată din coasta lui – os din oasele lui, carne din carnea lui. Și apoi erau singuri… iar când au avut primul copil au exclamat „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”  Deci nu este vorba de singurătatea socială, ea nu este o necesitate ci o povară, o caznă (pentru cei mai mulți).

Totuși în mijlocul covârșitoarelor lucruri cu care ne alungăm singurătatea și în mijlocul mulțimii vesele sau așa cum e ea 🙂 , chiar stând lângă cei iubiți, se strecoară dorul după singurătate.  Aceasta este tainică, nicidecum brutală.  Este acea spaimă a sufletului,  marea lui îngrijorare, teama de amorțire și de ne-mai-simțire, este frământarea că s-a îndepărtat și înstrăinat de Dumnezeu.  Este o tânjire lăuntrică sfâșietoare după destinul ce se scurge printre degete.  Sufletul strigă: „Ieși din tumult și cugetă la viața ta: de unde vii, încotro te duci, cum îți trăiești viața?”  Toate au un început și un sfârșit, cum va fi sfârșitul tău?

Și vrei să fii singur, și arzi de dorința să cugeți; și atât de mult strigă la tine, se țin scai și nu te lasă vrăjmașii sufletului tău…

Am găsit că poți găsi această singurătate în rugăciune și în retragerea din iureș în locurile nepășite.  Iar sufletul se liniștește, se apropie de Ziditorul său și prinde iar curaj pentru clipa cu care se confruntă.