Emaus

 

Emaus

 

Cearcănele gândurilor

Se alungeau ca umbre-n asfințit

Peste pielea sufletului deznădăjduit;

Cețuri groase ropoteau

Peste colibele jilave

Reverberații sparte.

Orice pas ‘nainte – sfâșiere,

O tragere ‘napoi –

și tot mai singur

chiar mersul în doi.

 

Priviri obtuze, vorbe lepădate,

Ca ancorele sfărâmate

Sub zvâcnituri de deal,

Juleau acum cadențe

În pătrățele prea înguste,

În aval.

 

Vorbele interceptate,

Metamorfozate

În liră de foc,

De-a valma se-mplântau

Borne și marcaje spre deal

și răsunau

ecouri străbune

din al sulurilor cerc.

 

„Ciudat străin.?” și deturnat

În țăndări sfărâma catapetesme opace.

Se-ngemăna luminnă

La frângerea de cină.

……………………………

N-apoi e înainte!

Cu gâfâit fierbinte,

Interceptează din urmă

În mijloc de zăvorâtă turmă

Teofanie

Ce avea să vie,

Vie.