Doar de câteva ori în viață ți se întâmplă să ai parte de niște momente care se imprimă adânc, neșterse, în sufletul tău.  Două dintre aceste momente din viața mea au avut loc, ambele, între țigani.  (spun țigani pentru că acesta este numele care e viu pentru mine)

Odată am fost printre ei și am petrecut o seară în curtea unei familii unde se adunaseră mai mulți, de umpluseră curtea.  La ușa casei simple, nevopsite, ardea un bec chior răspândind o lumină blajină, melancolică..  Am stat pe o bancă, împreună cu un grup mic, iar ceilalți stăteau în picioare și copii pe jos în colbul și iarba bătăturii.  Un acordeon acompania cântecele vibrate din corzile sufletului celor din noapte.  În sărăcia lucie doar cântecul elibera inima și gândul de necaz și îngrijorare.  Iar sufletul se prelingea și izvora pe clape, pe inimi.  Atunci, fierul rosu al ochilor negri de copil, aprins de focul sufletului credincios, a sfârâit pe inima și sufletul meu înțelegere, iertare, împăcare și dragoste.  Am fost vindecat.

Nu demult am fost în rai pentru câteva clipe.  Într-o bisericuță mică de țigani, un cor de copii cu suflete arzânde de dragoste pentru Dumnezeu, mi-au răsunat prin toate ungherele sufletului.  Pe dinlăuntru, ochii îmi izvorau vindecare și se prelingea prin ființa obosită de atâta încremenire.  A început să-mi tresară inima, începeam să simt din nou, și m-am lăsat înecat și cuprins de vâltoarea miracolului de sub ochii mei.  Da sunt viu, încă mai pot să cânt; există o viață vie.  E un privilegiu doar pentru puțini păstrat, să vezi cât de frumoși și iubitori pot fi țiganii.

De zile mă urmărește cicatricea cântecului lor. (ce rău că a zburat ca o rândunică, dar s-a înălțat acolo unde trebuie)

Pot pune mai jos doar o palidă reprezentare a originalului pe care l-am auzit în rai. 😦