Împăcarea de pe dealul din fața porții

Te-ai repezit ca o fiară,

ce pândise îndelung a sa pradă,

ca împleticit

în faldurile cerurilor cerurilor

să Te prăbușești peste grumazul năclit.

Șiroaie roșii negre grăpau înzăpezind pământul

pe strașnică arșiță.

Cu nările mărite de putoarea atâtor porci

sălășluită în pristolul pribeag,

Ți-ai apăsat inima pe inima Lui,

fața Lui pe fața Ta,

dalbul Tău pe soiul Lui.

Ciulini țepoși în horă-amețitoare

de dreptate și har, mânie și amar, repulsie și dor,

să săruți cu apăsare

obraz de Fiu cu-ncoronare,

spinii Lui să Te străpungă a iertare,

să curme, să zdrobească

orice mânie de iască,

dreptate, acuzare, într-o iubire sfâșietoare.

Din lemn, cămașă de forță I-ai țesut

să stea mut,

să nu poată eschiva,

da îndepărtare,

la a Ta îmbrățișare.

Sângele gâlgâia

ducând la vale vina

și ultima picătură,

inoculată prin spin,

a stins ultimul „Dar?!”

de jar

și s-a lăsat orbire

în ochii împunși de iubire,

cu un ultim strigăt suspin.

Taraful miliardelor celeste

să cânte fără curmare!

În haine noi de sărbătoare,

ce-a fost pierdut, acuma este,

și ce-a murit , e Înviere.

(imagini preluate de pe net)