Fără critică n-ar fi îmbunătățire, nici perfecționare.  E greu, atunci când faci ceva, să vină o persoană și să-ți spună: „Uite, aici ai greșit.  Aici nu e bine.  Aici ar fi trebuit mai așa. Puteai să faci în felul acesta.” Etc.  Este un punct de smerire, de revizuire a convingerilor tale.  Este un moment de recalibrare.  Câtă nevoie avem de acest lucru!  Cuprinși de lucrarea pe care o facem devenim orbi cu privire la unele aspecte.  Un ochi proaspăt, cu perspectivă diferită, poate aduce acea atingere care duce spre desăvârșire.  Critica este secretul progresului.  Eu trebuie să mă opresc, să pășesc la distanță și să încerc să văd imaginea mai mare, dincolo de detaliile care îmi consumă atenția.  Greu îmi cade critica, dar ea duce la corectare, la dărâmarea unor ziduri greșit ridicate.  Poate pe loc, sub critică, argumentez abil în favoarea lucrului făcut.  Dar mai apoi, când căldura se mai domolește, mă aliniez cu adevărul nou prezentat și îmi târâi voința spre îmbunătățire.  De multe ori invit critica, întrucât am învățat că am nevoie de părerea celui din afara carapacei mele.

Fără mustrare nu este întoarcere.  Unde aceasta lipsește cel rătăcit nu mai ajunge la țintă.  Ustură precum intruziunea bisturiului.  Mustrarea nu e invitată, ea te surprinde nepregătit.  Ea te zgâlțâie, te orbește cu lumina ei.  Ea arată starea ta, pe care atât de dibace ai numit-o cu diminutive altfel.  Nu te așteptai să vină, să vină chiar de acolo, de la persoana respectivă.  Te aștepți și voiai să crezi din toată ființa că lucrurile vor merge și așa, însă mustrarea este busola care nu poate să arate dect Nordul.  Ea este vocea etalonului, ea strigă ce e drept, nu se îndoaie.  Mustrarea duce la recalibrarea traiului și la găsirea cărării vieții.  Ea este dovada iubirii adevărate.  Numai celui căruia îi pasă de tine îi vine să te mustre.  „Mustrările făcute de un prieten dovodesc credincioșia lui.”

Cine umblă de mână, prin viață, însoțit de critică și mustrare și totuși liniștit în suflet este înțelept.