Florăreasa

Frumusețea muzicuței în mâinile copiilor

Critica și Mustrarea – frumuseți care dor

Fără critică n-ar fi îmbunătățire, nici perfecționare.  E greu, atunci când faci ceva, să vină o persoană și să-ți spună: „Uite, aici ai greșit.  Aici nu e bine.  Aici ar fi trebuit mai așa. Puteai să faci în felul acesta.” Etc.  Este un punct de smerire, de revizuire a convingerilor tale.  Este un moment de recalibrare.  Câtă nevoie avem de acest lucru!  Cuprinși de lucrarea pe care o facem devenim orbi cu privire la unele aspecte.  Un ochi proaspăt, cu perspectivă diferită, poate aduce acea atingere care duce spre desăvârșire.  Critica este secretul progresului.  Eu trebuie să mă opresc, să pășesc la distanță și să încerc să văd imaginea mai mare, dincolo de detaliile care îmi consumă atenția.  Greu îmi cade critica, dar ea duce la corectare, la dărâmarea unor ziduri greșit ridicate.  Poate pe loc, sub critică, argumentez abil în favoarea lucrului făcut.  Dar mai apoi, când căldura se mai domolește, mă aliniez cu adevărul nou prezentat și îmi târâi voința spre îmbunătățire.  De multe ori invit critica, întrucât am învățat că am nevoie de părerea celui din afara carapacei mele.

Fără mustrare nu este întoarcere.  Unde aceasta lipsește cel rătăcit nu mai ajunge la țintă.  Ustură precum intruziunea bisturiului.  Mustrarea nu e invitată, ea te surprinde nepregătit.  Ea te zgâlțâie, te orbește cu lumina ei.  Ea arată starea ta, pe care atât de dibace ai numit-o cu diminutive altfel.  Nu te așteptai să vină, să vină chiar de acolo, de la persoana respectivă.  Te aștepți și voiai să crezi din toată ființa că lucrurile vor merge și așa, însă mustrarea este busola care nu poate să arate dect Nordul.  Ea este vocea etalonului, ea strigă ce e drept, nu se îndoaie.  Mustrarea duce la recalibrarea traiului și la găsirea cărării vieții.  Ea este dovada iubirii adevărate.  Numai celui căruia îi pasă de tine îi vine să te mustre.  „Mustrările făcute de un prieten dovodesc credincioșia lui.”

Cine umblă de mână, prin viață, însoțit de critică și mustrare și totuși liniștit în suflet este înțelept.

Picătura chinezească

Urâtul ca o pauză

Mă refer aici nu la caracterul urât ci la urâtul care vine din lipsa de armonie sau proporționalitate.

Când eram adolescent eram tare supărat că sunt urât și nu puteam înțelege de ce este lăsat urâtul.  Mai târziu mi-am dat seama că urâtul acesta m-a protejat de multe păcate.  Maturizându-mă, devenind un creștin și dorind să fiu pe placul lui Dumnezeu m-am confruntat cu niște cuvinte dificile ale Domnului Isus. „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu precurvești.’  Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și precurvit cu ea în inima lui.” (Evanghelia lui Matei 5:27-28)  Trăisem o vreme între oameni care fluierau după femei și spuneau în urma lor tot felul de lucruri obsecene.  Acum trebuia să-mi disciplinez privirea și gândirea.  Și n-a fost ușor.  Din ce în ce mai mult „frumoasele” își puneau și își pun în evidență tot mai strident înzestrările.  Este o luptă zilnică, o oboseală sufletească, mereu luptând, mereu evitând, mereu disciplinându-mă.  Multe fete nu își dau seama că prin felul lor de purtare pe mulți duc în păcat.  Decența este din ce în ce mai rară.  Tot Domnul Isus spunea că „Vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire!  Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:7)

Am realizat că atunci când întâlnesc oameni urâți (în sensul specificat mai sus) sufletul meu se odihnește, nu este sub atac.  Am realizat unul din scopurile urâtului: să fie o pauză.  Cei urâți, de asemenea, sunt într-o situație de mai puțin „Vai”, ei sunt protejați într-un fel de resposabilitatea și pedeapsa seducerii semenilor lor.  Precum este pauza în muzică așa este și urâtul printre oameni.  Nu-i chiar așa rău să fii urât. 🙂

Trăind cu dorințe neîmplinite

Dorințele neîmplinite sunt parte intrinsecă a vieții noastre.  Dacă le-am avea pe toate atunci ne-am crede dumnezei.  Dar pentru că nu suntem și pentru că omul are înclinația de a crede că este, atunci este lăsată neîmplinirea în viața umană.  Ea ne aduce aminte că suntem creaturi și că depindem de Dumnezeu (chiar dacă nu vrem să recunoaștem și-L numim răutăcios: întâmplare, noroc sau natură).  Încă de la crearea omului, Dumnezeu l-a pus pe om într-o grădină în care putea să mănânce din orice pom, cu o mică excepție.  Chiar în mijlocul grădinii!!! se găsea un pom, singurul pom din care nu aveau voie să mănânce.  Era un punct intenționat de frustrare, de neîmplinire, prin care omul să-și dea seama că Dumnezeu este Stăpânul și Creatorul a toate și că El (Bunul și Iubitorul Dumnezeu) face regulile – și aceasta pentru binele și fericirea noastră.  Lucrurile trebuiau să rămână în perspectiva corectă.

Atunci când recunoști că Dumnezeu este Stăpân și că El este bun, poți trăi cu dorințe neîmplinite, știind că lucrul acesta este spre binele tău.  Privesc în urmă peste ani și-mi dau seama cu bucurie că toate neîmplinirile s-au dizolvat până la urmă în mulțumire și n-au avut decât un efect benefic asupra vieții.  Sunt atâtea împliniri în jurul nostru încât nu trebuie să fim frustrați de cele pe care nu le putem atinge.  Așa e cel mai bine!

 

Lumină pentru viață