Trecând pe acolo, mi-a plăcut mult imaginea aceasta. O familie de țărani s-a oprit din alergare. Calul paște și trage cu urechea la discuția stăpânilor. E un timp de părtășie, un timp să îl întrebi pe celălalt ce mai face. Un moment găsit pentru a da cuvinte gândului din inimă, o clipă de introspecție a familiei. Un răgaz, în zăduful vieții, în care să te bucuri de cei dragi, de prezența și vorba lor.
Ce bine e să ne mai oprim, să mai dăm un telefon părinților și să le spunem că-i iubim, că le suntem recunoscători pentru tot ce au făcut pentru noi. (Cât timp se mai poate.) Ce bine e să te oprești din drum și să le spui copiilor cât de binecuvântat ești că îi ai și ce bogat ești cu ei. Cât de frumos și îmbucurător este să repari o relație răcită, să-ți ceri iertare, să simți îmbrățișarea împăcării.
Sau, dacă dureri mari te apasă, cât de bine e să te oprești și să taci liniștit lângă cei pe care-i iubești, alinându-le durerea lor. Nu e nevoie decât de câteva clipe să te oprești din drumul tău spre sufragerie și trecând pe la poarta bucătăriei să-i spui soției tale că o iubești. Nici nu e greu să-ți ridici ochii de la supa care clocotește liniștit și să-i spui soțului tău că ți-e drag de el.
Nu e așa greu să mai formezi numărul unui prieten și să-l mai întrebi de sănătate.
În familie, am ales ca din când în când să avem „a tea party”. Stingem luminile, aprindem lumânările, și stăm împreună la o ceașcă sau două de ceai cu niște biscuiți. Nu discutăm nu-știu-ce probleme profunde ale vieții. Doar stăm împreună și ne spunem cuvinte frumoase. Decorul e cam așa:
Iată și desenul terminat.
Ce bine e să ne mai oprim și să-I spunem lui Dumnezeu cât apreciem tot binele pe care ni l-a făcut în viață și că tânjim să-L iubim cu adevărat.
Ia-ți un moment de răgaz, acum cât încă este timp.
AQUARELE 
2 comments
Comments feed for this article
April 25, 2013 at 8:13 pm
Camix
îmi place când dai evoluția unui desen, unui tablou. Îmi place cum crește sub ochii noștri – după ce a crescut sub ochii tăi și mâna ta – o imagine, îmi place să văd luarea în ființă.
oare noi cum am arătat atunci când Dumnezeu ne-a făcut progresiv? mă rog, pe noi sau pe adam, că de acolo încolo a fost oarecum mai simplu.
LikeLike
April 26, 2013 at 6:01 am
aquarele
Camix,
Mă gândeam odată la facerea lui Adam din țărână. Mă ducea gândul la imensitatea complexității ființei umane. Așa ne smerește creația… Noi gândim în termenii mâinilor noastre. Poate greșesc, Bunul Dumnezeu să mă ierte, însă cred că în modelarea lui Adam a stat întâi proiectul apoi, Dumnezeu care este Duh, a penetrat acea țărână prin toate particulele ei, Cuvântul Său le ordona și le dădea menire, ființă și frumusețe la toate. Apoi, smerit, și bucuros că Adam era „foarte bun” (adică o extraordinară ființă) l-a îmbrăcat cu pielea umană ca să putem trăi liniștiți, neputând privi zilnic la greutatea acestei imense minuni. De multe ori când îmi aud inima bătând, stau în uimire și neliniste și vreu să trec repede peste momentul acesta „sacru” căci e o așa minune, ea bate liniștită, singură și consecventă. Nu vreu să fiu un intrus, viața mea e dictată de Altcineva.
Revenind, cred că țărâna a fremătat sub Mâna Celui Atotputernic și Adam a fost creat. Cred mai mult că a fost un fel de cutremur și o revelație, doar ochiul și inima lui Dumnezeu știind în profunzime și procesul și extraordinarul proiect.
LikeLike