Ai iubit vreodată o viespe?

Aveam alergie la veninul de albină.  De la o înțepătură la alta viața mea era tot mai mult în pericol.  Ultima dată am crezut că voi muri.  Acum, eram la o nuntă în Craiova.  Era o după amiază  frumoasă și soarele trăgea din ce în ce mai mult umbrele spre sine.  În fața localului unde avea loc masa erau straturi frumoase cu crăițe, parcă toate îmbrăcate în veșmânt de aur.  Am ieșit afară să mă bucur de oboseala soarelui.  Cum stăteam învăluit în feerica lumină, deodată am simțit o înțepătură în picior, un pic mai sus de gleznă.  Am înghețat, m-am îngrozit, am intrat în panică.  E o albină. E moartea!  Am băgat mâna sub manșeta pantalonului și am prins albina. Am scos-o la lumina zilei și… să nu cred ochilor, era o viespe.  Ah, ce bucurie.  Ce ușurare!  Așa de dragă îmi era viespea aceasta încât îmi venea s-o pup.  Am dus-o chiar la buze, dar m-am gândit că sărutul ei s-ar putea să mă doară.  O țineam cu atâta gingășie, cu atâta iubire.  Vorbeam cu ea.  Îi spuneam ca unei ființe iubite, căreia i-ai făcut o mare nedreptate: Iartă-mă te rog că te-am bruscat, că te-am strâns atât de tare. Iartă-mă că te-am șifonat.  Dragă îmi mai era viespea aceea.  Am lăsat-o să-și ia zborul.  Cred că n-a mai fost vreodată o viespe așa de iubită ca aceea.  S-a aranjat un pic, și-a scuturat aripile oarecum intrigată și derutată.  Cu obrajii roșii de stânjeneală și-a luat zborul pe magistralele aurii.  Și acum îmi mai este dragă, dragă în amintire.

În viață este une ori tot așa.  Unele necazuri pot deveni ușor de purtat atunci când ne dăm seama că putea fi mult mai rău.