Libelula

 

Fascinantă ființă. Nespus de delicată, extrem de rapidă și agilă, uneori amenințătoare, săgetează văzduhul sau încremenește în zbor deasupra unei suliți înfipte în baltă. Te uiți după ea și nu știi dacă a fost reală sau a fost nălucă. Mereu încoace și în colo, pilot ce trebuie să-și patruleze zona și să-și facă orele de practică și perfecționare. Cu ochii mari, cercetători, parcă te-ntreabă „ce ai omule de m-ai oprit dintr-ale mele zboruri?” Poate avea trupul firav, cât un fir de ață sau poate fi mai robustă, elicopter jucărie. Uimitoare! Dacă ar putea vreun apart de zbor să realizeze performanțele ei: detentă, schimbări de direcție la unghiuri uluitoare, viteză, decolare de pe loc, interceptare din zbor a altor aparate zburătoarea, încremenire în zbor, survolare la joasă înălțime – teren foarte accidentat 🙂 , atingerea și alimentarea cu apă din zbor, sincronizarea a două avioane cuplate, evitare în timp util a coliziunii, atunci industria aeronautică a ajuns perfecțiunea. Și culorile ei sunt fascinante, de la vede închis la verde deschis, albastru, violet, de la roșu-grena la roșu carmin, sidefate, metalizate, ehe, cine n-ar vrea o așa vopsea? Dreaptă ca o torpilă sau covrig ca un inel de mărgean își etalează extrema flexibilitate a trupului. Născută într-o altă lume, se ridică deasupra apei ce a umilit-o când era larvă și trăiește măreț în lumea de eter.

Prima întâlnire cu libelula a fost în copilărie. Pornit în aventura pescuitului împreună cu niște prieteni mai pricepuți, oameni ai bălților și ai apelor, am fost călăuzit pe cărările misterioase dintre ochiuri. Doar ei știau locul unde îți puteai pune piciorul fără să te scufunzi în abisurile viclene ale smârcurilor. Avertizat să nu pășesc în alt loc, mergeam cu frica în sân pe urmele lor. Îmi povestiseră de mâlul care te trage în afunduri și de care nu poți scăpa singur. Cu cât te zbați cu atât mai jos te cufunzi. Îmi spuneau de știucile cel mari cu dinții ascuțiți, de lipitorile care-ți sug sângele și de care poți scăpa doar pălmuindu-te zdravăn; somnii uriași de pe fund și peștele biban. Stuful și papura erau păduri falnice ce ne îngropau trecerea și… mirosul de baltă. Apa. Camuflată cu adâncurile ei sub mocheta de mătreața broaștei, te îmbia cu verdele ei particular să pășești ca pe nori, cu încredere, doar ca să fii înghițit, mânjit și batjocorit pentru neghiobia ta. Sub flamurile fulguitoare se vedeau petice de cer pufăind alene ghemoltoace de bumbac alb, alb. În tărâmul stăpânit de broaște, erai speriat de sperietura lor. Săreau deodată de sub pașii tăi sau te priveau suspect, cu ochii bulbucați, de sub covertura mătăsoasă și te ironizau cârâind răgușit. Mai încolo, se auzeau repetițiile. Orăcăituri cadențate, cu răspunsuri de canon, cultură de getou.

 

Aici, deoadată, am fost surprins de frumusețea libelulei, care, ca o regină își petrecea viața făcând judecată în lumea nelegiuită a țânțarilor.  Am învățat cum să o prind și prima dată tare mi-a fost frică de ea, de bâzâitul aripilor abrazive din mână, de cleștii ce ciupeau, de ochii mari, neînfricați. Am învățat să o țin de torace și astfel să vorbim mai îndelung fără să-i șifonez diafanele aripi.

Am crescut mare. I-am învățat și pe copii cum să o prindă. Te lași pe vine, te apropii tiptil, extrem de încet, și dacă libelula ta este în pauză mai mare, vii cu mâna ușor, din spate și de sub ea și … suspans. E momentul cântăririi celei mai mari decizii. Răbdarea și ghesul. Viteză, precizie sau eroare. Haț, o prinzi de coadă și rapid de torace. Apoi bucuria nestăvilită de a fi învins cu prietenie uluitoarea insectă. Te uiți în ochii ei, îi observi genialele aripi și asculți cum te dojenește: „Omule, nu fi nătâng, așa ceva, frumusețea mea, genialitatea constituției mele, nu a ieșit soios, târându-se spre mal, icnind bezmetic voind ce nu știe, din supă primordială, din baltă, evoluând aleatoriu, fără plan sau proiect. Voi cu armate de matematicieni, proiectanți, ingineri, fabricanți, formule, cercetări, cugetări și stoarceri ale minții luminate nu ați putut face așa ceva. Milioanele de ani fără o inteligență genială nu pot genera nimic. Sunt frumoasă. Cât de frumos poate fi Creatorul meu? Ai idee?” Și cugeți și îi dai dreptate. Dacă îmi place de creatură, dacă îmi place ce face El, trebuie și El, Dumnezeu să fie plăcut, frumos și genial.