You are currently browsing the monthly archive for November 2012.
Nu numai uscatul are frumoasele lui flori. Și marea și oceanul au buchetele lor, poate mai sobre un pic, dar frumoase!
Am cumpărat cu ani în urmă un volum de poezii creștine spaniole și latino-americane de o frumusețe și profunzime rară. Una dintre poezii, „Precum izvorul” descrie o parte din minunea vieții creștine – să faci bine oricui, fie tâlhar, fie drumeț, fie prieten, oricui în nevoie.
Precum Izvorul
de Amado Nervo
Primește darul sfânt și n-aștepta,
nicicând, nimic la oameni, dar să dărui
zâmbind, să dai iubind, nu măsura
nicicând mărimea binelui ce-l faci.
De dai cuiva, nimic nu-ți datorează,
de-aceea mulțumirea lui refuză.
El bine ți-a făcut, c-astfel putut-ai
parte să ai de-a da, ce-i hărăzită
celor aleși de Însuși Dumnezeu.
Să dai mereu precum izvorul rece,
ce apa cristalină și-o oferă
oricărui pelerin ce-i însetat.
(Poeme creștine, Ed. Polirom, 1998, pg. 79)
Tot așa sunt florile, precum izvorul, ele nu cercetează, nu refuză pe cel care vine să se înfrupte din nectarul parfumat. Ele știu doar să găzduiască, să dea, să trăiască înmiresmând. Orice nas, al oricâtui de rău sau bun stăpân, poate să inspire parfumul; orice ochi, oricât de rău sau blajin se poate desfăta în culorile sale.
Așa a trăit Christos, răspândind mereu bunătate și milă tuturor, până în ultima clipă.
Oaie să fii, nu ai gheare și colți, nu privești rece, amenințător și sălbatic. Lumea nu se teme de tine. Nu știi să fii rău. Depinzi de Altcineva, de Bunul Păstor ca să fii ocrotit și în toate ai nevoie de bunătatea și îndurarea Lui. Nu ești printre „regii” lumii acesteia, comuniunea cu ei îți indisplace și te indispune. Ce e interesant că nici Păstorului nu-i place prezența lor. El luptă împotriva lor, îi alungă.
A fi oaie nu e rău. Ai o viață liniștită. Grijile vieții acesteia le lași în seama Altuia. Oaie de ești, paști liniștită, viața este echilibrată și ai nevoile tale împlinite în tihnă și din plin. Noaptea dormi fără spaime, ziua n-o trăiești încruntată. Oaia nu oftează, ci doar rumegă liniștită bunătatea Celui care veghează asupra ei.
Copii au frumusețea gândului curat. De aceea lumea lor este încântătoare. Lumea din jurul lor rezonează în inima lor după inocența pe care ei o proiectează în afară. Nu toate lucrurile sunt înțelese dar ele au farmec. Urâtul îi îngrozește, răutatea îi rănește, viclenia îi umple cu dezamăgire. Ei vin înainte cu inima deschisă spre bine și sunt plini de încredere. Ei te cred pe cuvânt, văd oamenii idealist, frumoși, buni. Ei primesc fără bănuială, așa cum ar fi normal; văd intențiile drepte, lipsite de viclenie, nu cunosc bătaia de joc, nu cunosc batjocura. Revenirea la bucurie este ușoară căci știu să ierte și să uite nedreptățile și știu să fie buni cu cei nedrepți.
Ce tristețe este pierderea gândului curat. Viclenia și bătaia de joc se răsfâng și înfrâng pe cel care le dospește. Lumea lui devine suspicioasă, contorsionată; orice lucru bun, orice intenție bună este privită cu suspiciune, cu păcat, căci inocența a fost exilată, nu mai e pe prispă. Lucrurile nu mai sunt fermecătoare căci au atașate de ele o parte întunecată. Gândul nu mai e normal, este defectuos. Lumea rezonează în ei viclean după proiecția gândului lor.
Ce frumos este gândul curat! El ne păstrează o fereastră spre lume luminoasă și cu povești sau realități încântătoare.
În lumea aceasta unora le-a fost dat să fie mari (balene, elefanți, seqoia etc.) altora le-a fost dat să fie mici (purici, viermi, buburuze etc.). Cât de dragi pot fi acelea care sunt bune în natura lor și cât de disprețuite și evitate pot fi cele rele în natura lor. Tot așa este și între oameni. Poți mare și rău, poți fi mare și bun. Poți fi mic și rău, poți fi mic și bun. Chiar dacă istoria te uită sau te menționează, ai fost cel puțin îndrăgit sau urât și lepădat. Ai putut defini o clipă de bine sau o clipă de rău, o lucrare bună sau una rea. Chiar dacă ești mic poți influența în frumos un moment mare istoric. Cine își dă viața Domnului Isus Christos are șansa vieții de a defini o clipă de bine pe pământul acesta. Omul are o șansă pe care nu o are nici o altă vietate. Dacă cineva își dăruiește viața lui Dumnezeu și Îl recunoaște pe Isus Christos ca Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul și Mântuitorul oamenilor, dacă se căiește de faptele și căile lui rele și cere iertare, atunci Dumnezeu îi poate da o natură nouă, o natură bună. Poți fi folositor și bun prin Christos. Niciodată nu ești prea mic pentru aceasta când ești al lui Dumnezeu.
Am pictat mai demult un tablou aproape cât mine de mare însă titlul l-a primit după o neînsemnată gâză: o buburuză dragă, bucuria copiilor și binefăcătoarea plantelor (printre puținele care sunt binefăcătoare atât în stadiul de larvă cât și în cel de adult).
Fii bun (cu Christos în suflet) și El…cine știe? El știe! El va mărturisi numele celor care Îl mărturisesc înaintea lui Dumnezeu Tatăl și înaintea sfinților îngeri.
Citeam o postare pe un blog și aud în spatele meu chitarele discutând între ele.
– Dragul meu Gibson, știi că m-am născut la Reghin cu ceva defecte congenitale, visând totuși să dau concerte pe scenele lumii. Dar, n-a fost să fie. M-a cumpărat cu mari sacrificii un tată destul de sărac și m-a dat fiului său, care mult mă dorea, cu dorința și condiția de a învăța mai bine la școală. De învățat… nu mai spun nimic, însă acest copil avea mari dureri sufletești și de multe ori plângeam cu el sub mângâierea mâinilor lui stângace. L-am acompaniat, uneori cu greșeli, în cântările lui aduse în fața bisericii. Prea mari erau emoțiile acestui copil și sub mâinile lui transpirate coardele deveneau adesea sălbatice, totuși se întâmpla un miracol. Inima lui și glasul meu pe mulți îmbărbătau. După un timp am fost împrumutată la alții care nu aveau nici ei chitară, cântând astfel haiducește prin excursii (colindând munții dragi), tabere, misiuni, și de multe ori am fost lovită de mi-a crăpat fața de rușine. Totuși, multe glasuri s-au înălțat spre slava lui Dumnezeu pe când slujeam așa cum mi-a fost dată soarta. Ce mă face să plâng este altceva. Am auzit de mari artiști, ghitariști geniali (Lawrence Welk, Jerry Lee Lewis, Jimi Hendrix, Pete Townshend), care mi-au ucis rudele pe scenă în culmea cântului aroganței umane.
– Draga mea Reghinuță, și tu știi că sunt născut în străinătate, din viță nobilă de Ghibson, chiar dacă sunt cam Epiphone. Am fost cumpărat cu mari speranțe, dar am sfârșit fiind lepădat și dat în dar stăpânului nostru. Aceleași degete tremurânde, aceleași emoții. Copii micuți au zdrăngănit coardele mele, dar une ori, seara, se înălțau în preajma mea cântări de fericire, de dragoste, nădejde și credință. Rareori cântam și în biserică. Și eu am fost împrumutat, în verile când venea acasă copilul misionarilor care lucrează printre țigani. Eu eram bucuria lui. Eu sunt frumos și n-am nici un rid, dar nici pe mine nu m-au dezmierdat mâini educate și sofisticate. Să știi însă că în sinea mea te invidiez puțin, căci stăpânul nostru te preferă pe tine în ultima vreme, iar eu stau lâncezind printre blănurile locuinței mele.
Chitara de jumătate (că ce iese din Regin tot Reghinuță este) le spune cu glas copilăresc:
– Știți la ce mă gândeam? Cred că toți oamenii au dreptul la o chitară, fie ei copii, tineri, adulți sau bătrâni, săraci sau bogați, educați sau inculți; toți au un cântec de cântat. Ce ne doare cel mai mult pe noi chitarele este situația când oamenii ne folosesc doar să-și cânte aroganța.
Era vorba că mustangul (calul sălbatic al preriilor americane) este aproape imposibil de îmblânzit. Totuși, cu multă, foarte multă răbdare, îndemânare și tact se poate reuși îmblânzirea și folosirea acestui animal măreț trăit în sălbăticie.
Fiecare dintre noi avem în noi un fel de mustang sălbatic. Este firea noastră pământească, fire care dorește să ne stăpânească, să nu fie supusă și să-și ducă viața sălbatică. Pentru om este imposibilă îmblânzirea, întrucât este însăși ființa sa. Totuși, prin harul lui Dumnezeu și cu ajutorul Duhului Său cel Sfât această fire poate muri cu sălbăticia ei și în noi se poate infiripa și dezvolta o nouă fire, una supusă lui Dumnezeu. Este ca o moarte, după cum, „ruperea” (the breaking) mustangului este o moarte, o înfrângere. Acum mustangul nu-și mai caută singur hrana, stăpânul său i-o dă, nu mai aleargă liber pe nesfârșiturile pustii și primejdioase, dar aleargă liber sub mâna tare dar tandră a stăpânului său. Măreția sălbatică s-a dus, dar se înfiripă o măreție mult mai nobilă. Nu mai aleargă fără de folos, acum aleargă cu rost și de multe ori îl așteaptă premii și răsplăți (aceasta pe lângă dragostea stăpânului care și l-a apropiat și i-a câștigat încrederea).
AQUARELE 
Recent Comments