Vioara cea veche

Un prieten mi-a dat o vioară ca semn de aducere aminte.  Este o vioară veche și el a dat mulți bani pe ea, la vremea când a început să cânte în orchestră.  M-am consultat cu un specialist și mi-a zis că nu are nici o valoare, căci fața a fost subțiată dincolo de limita normalului, de un lăutar „lutier”, și nu mai scoate sunete puternice.  Pentru mine însă, vioara are valoare, căci este o piatră de aducere aminte.  Am încercat s-o repar și s-o recondiționez cât mă pricep.  După o perioadă destul de lungă, am terminat însă sunetul încă lasă de dorit.

Am primit-o așa:

Am desfăcut-o, căci avea mari probleme și fusese încleiată pe bucăți cu aracet și într-o parte, probabil cu crazy glue.

Am dat la o parte lacul (varnish-ul) de pe față și aceasta arăta cam așa:

 

M-am hotărât să răzuiesc atât lacul cât și culoarea.

Pe spate se văd reparațiile anterioare, care au rezolvat două crăpături și au încercat să rezolve subțierea masivă din apropierea gâtului, care a cauzat două fracturi succesive.

Sub stratul de culoare și lac zăcea camuflată o gaură.

Am îndrăznit să confrunt adevărul.

Am pornit la restaurare.

După mai multe intervenții, arată cam așa:

Sunetul este mai plăcut însă lasă de dorit.  Totuși, am bucuria de a fi făcut încercarea de a da din nou viață unui instrument cu coarde, iar acest lucru mi-a adus aminte de melodia „The Touch of the Master’s Hand”.  Ca om, sunt limitat în ceea ce pot face, însă Dumnezeu poate face dintr-o viață, cât de stricată ar fi, o viață care să cânte maiestuos spre slava Lui (dacă venim sinceri și cu părere de rău la El, în harul care-l găsim în jertfa lui Hristos).