Despărțirea de prieteni

Greierii sunt prietenii mei.  Vara nu e vară dacă seara nu se lasă cu cântec de greieri și boltă înstelată.

O dată, pe când eram la școală, pentru o lună, am stat singur în cameră, la cămin.  Erau dormitoare cu un singur nivel.  Aveam un prieten credincios.  Un greiere, intrase în cameră și-mi ținea de urât.  Îl chema Grigore.  Îi dădeam firimituri de pâine și frunze die iarbă să mănânce.  Când soseam de la lecții și intram în cameră, îi strigam: Cri, cri, cri! și el începea să își cânte vioara.  Nu știu de ce, dar după mai multe zile, l-am găsit mort.

Îmi place să-i ascult pe greieri, să-mi ciulesc urechile și să găsesc locul de unde le vine cântul.  Ei își fac în pământ o gaură în care trăiesc și în care fug la amenințarea primejdiei.  Am învățat să-i scot din gaura lor și să-i prind.  Iau un fir de iarbă și-l bag ușurel în gaură și-l mișc și apoi îl trag afară cu greierele supărat pe intrus.  Haț! L-am prins!  Apoi discutăm și, într-un târziu, ne despărțim, fiecare la casa lui.

Uneori se mai supără și te ciupesc, dar face să plătești prețul pentru o întâlnire cu un violonist de mâna întâia.

A venit toamna.  Nu îi prea mai aud cântând.  Trebuie să le spun „La revedre!”