Copil fiind, am iubit acest loc de la marginea orașului.  Veneam aici adesea, singur sau cu prietenii și ne jucam.  Ne cățăram pe zidurile năruite, priveam cu părere de rău la clopotnița în paragină și ne jucam pe valurile de pământ ridicate demult pentru apărarea acestui lăcaș.  Venam cu „fileul” de prins insecte și alergam după fluturii jucăuși care se lăsau prinși cu greu, mai ales „amiralii”.  Ne dădeam de-a „dura” la vale , rostogolindu-ne vertiginos pe valurile de pământ, ajungând în vale plini de scaieți și paie.  Din nou la deal, din nou la vale…

Jucam „V-ați ascunselea”, sau „hoții și jandarmii” ascunzându-ne și târându-ne pe burtă printre pietre și ierburi ca adevărați soldați ce eram: Pac! Pac! – Te-am văzut!, Te-am împușcat!  Bețele ne erau pistoale, gloanțele cuvântul și agerimea ochilor.  Răsplata era scăparea cu viață.  (O dacă am fi avut vieți de rezervă, ce fericiți am fi fost, dar dacă erai împușcat, erai mort de-a-binelea până la terminarea jocului.)

Într-o parte (nici azi nu știu care-i fața cu adevărat, e cea cu poartă sau cea care ne întâmpina când veneam acolo), era o bucată de luncă, unde mai păștea liniștită câte o vacă, sau era priponit un cal, sau era vreun păstoraș cu două, trei oi.  Aici alergam după fluturi sau alte goange și creaturi.  Această luncă era mărginită de buza dealului pe care era zidită mânăstirea, loc împădurit care avea tainele lui.  Știam „doar noi”, că pe o potecuță puteam să ajungem la bătrânele ruine ale unei foste cetățui.  Mersesem de câteva ori acolo însă locul era ursuz, nu se deschidea ochilor noștri cercetători.  Nici un războinic, nici armură, nici un paloș, nici un galben nu se lăsa găsit de sufletele noastre de arheologi.  Erau doar pietre goale, tăcute, umilite și cu personalitatea pierdută.  Stăteau în soare lăsând șopârle iuți să-și încălzească spatele amorțit.

Coborând chiar lângă ziduri, în păduricea de lângă mânăstire, era jungla noastră, jungla mea.  Erau copaci înalți, tufe de urzici, tufișuri dese, dese, dese și brazi și pini.  La o privire superficială, nu era nimic altceva decât copaci și ciripit de păsări.  Însă mie nu-mi ajungea.  Tainele desișurilor trebuiau să mi se dezlege.  Pe burtă, în patru labe am pătruns în umbra întunecoasă a acestora.  Pe aici nu mai călcase picior de om.  Era o împărăție a ciupercilor, negăsită, netulburată.  Am fugit repede acasă, m-am întors înarmat cu două sacoșe de pânză și le-am umplut, întorcându-mă la mama, ca un om mare care a câștigat pâinea casei în ziua aceea.

Îmi plăcea și singurătatea.  mergeam uneori prin pădure și ajungeam la un luminiș pe un vârf de deal.  Priveam în nesfârșitul văii.  Era o cale ferată infinită, pe care năvăleau din ce în ce mai mari trenuri călătoare, trudind și pufăind să-și care coada.    Undeva departe mici case, ca de furnici, și căruțe și cai ce-i puteai băga într-o coajă de alună.

Chiar în față, jos în vale era aerodromul.  Priveam pierdut la avioanele greoaie care se ridicau icnind în cercuri mari, opintindu-se înhămate la planoare sau să presare din înaltul cerului păpădii cu picioare.  Să zbori… ce vis frumos.  Să plutești ca un planor, purtat de curenți, ca vultur blând și să te-ntinzi pe iarbă apoi ca o corăbioară împinsă de vânt în portul verde.

Soarele începea să dea semne de oboseală, îl înțelegeam, dar obosea prea repede. Timpul încremenea, ochii visau, tristețea se alina.  Trebuia să plec spre casă.  Târând picioarele, lovind pietricele, încet, încet, farmecul dispărea pe drumul auster spre casă.

Update:  Am găsit pe net o fotografie cu mânăstirea așa cum era în copilărie, acum au renovat-o.