Frumusețea unui Dumnezeu smerit

Nu știu alții cum sunt, dar am fost pus dese ori în fața unor oameni care „striveau” pe alții, fie prin violența lor, fie prin puterea lor, fie prin influență sau fudulie sau opulență, fie prin cine-știe-ce.  Gândurile rele și năstrușnice se mijeau în mintea mea.  Dacă aș avea… i-aș arăta eu , dacă aș putea… l-aș „umili”, l-aș impresiona etc.  M-a dus gândul că eu nu am aceste posibilități DAR, Dumnezeu le are.  Este nețărmurit mult deasupra tuturor posibilităților și resurselor umane.  Și TOTUȘI, El este atât de smerit,  Nu zdrobește, nu se dă „mare”, îngăduie, iartă, are răbdare, este blănd, bun cu toți, cu cei ce-L provoacă, cu cei care-L disprețuiesc, cu cei nevrednici, cu cei nesocotiți, cu cei aroganți, cu cei încrezuți cu „știința” lor etc.

Mă gândeam cât de EXTRAORDINAR este trupul uman, creat de El.  Ce procese, ce instalații, ce de taine, ce suspans, ce lupte, câtă genialitate.  Ni s-ar opri suflarea și am fi copleșiți și striviți în umilință dacă am vedea cum ne bate inima, cum ni se digeră hrana și suntem întăriți, cum suntem reparați când ne lovim, cum mușchii ne ascultă și se încordează, cum ne păstrăm echilibrul, cum se formează imaginea sau melodia în capul nostru, cum mirosim o floare, cum sorbim oxigenul, cum evităm pericolul –  CÂTĂ GENIALITATE!!!! Și totuși El, Dumnezeu, Cel smerit, ne-a îmbrăcat cu piele ca să ne ascundă acestă copleșire de ochii noștri…

Dumnezeu, creatorul, susținătorul și dătătorul tutur lucrurilor este atât de smerit încât e mulțumit să locuiască într-un cort, față de noi care avem atât de greu o inimă mulțumită și recunoscătoare.  Ce exemplu frumos îl găsim pe paginile Bibliei…

Cînd a locuit împăratul în casa lui, şi cînd i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii cari-l înconjurau,  a zis proorocului Natan: „Iată! Eu locuiesc într’o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într’un cort.”  Natan a răspuns împăratului: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine.”  În noaptea următoare, cuvîntul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te şi spune robului meu David: „Aşa vorbeşte Domnul: „Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea?  Dar Eu n’am locuit într’o casă, din ziua cînd am scos pe copiii lui Israel din Egipt pînă în ziua aceasta; ci am călătorit într’un cort drept locuinţă.  Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu Israel, zicînd: „Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?” 2 Samuel 7:1-7

Pițigoii cei frumoși

Știi că primăvara vine, când soarele începe să topească zăpada și pițigoii își cântă veselele trilu-li-luri 🙂

Zilele acestea însorite de toamnă sunt, parcă în mod deosebit, special, neașteptat înveselite de cântul pițigoilor.  Oare ce primăvară or vesti?  Câtă speranță în fața „morții” ruginii a naturii, cu perspectiva iernii de ger, criză și nemișcare, să cânți și să vestești Primăvara care vine – sigur vine (pentru cei credincioși).

 

Mi-e dor ca să fiu sfânt

Doamne, mi-e dor ca să fiu sfânt,

În vorbe, ‘n fapte și în gând,

Mi-e dor de vremea ‘ceea când

Mă vei privi din cer râzând,

Cu drag.

 

Doamne, am cap ca de bostan…

Te chinuiești cu mine an de an

Și-ncerci prin multe să mă faci să înțeleg

Că ce spui Tu e adevărul,

Nu ceea ce eu simt și cred,

Și nu Te dai bătut.

 

 

Mânăstirea armenească Zamca

Copil fiind, am iubit acest loc de la marginea orașului.  Veneam aici adesea, singur sau cu prietenii și ne jucam.  Ne cățăram pe zidurile năruite, priveam cu părere de rău la clopotnița în paragină și ne jucam pe valurile de pământ ridicate demult pentru apărarea acestui lăcaș.  Venam cu „fileul” de prins insecte și alergam după fluturii jucăuși care se lăsau prinși cu greu, mai ales „amiralii”.  Ne dădeam de-a „dura” la vale , rostogolindu-ne vertiginos pe valurile de pământ, ajungând în vale plini de scaieți și paie.  Din nou la deal, din nou la vale…

Jucam „V-ați ascunselea”, sau „hoții și jandarmii” ascunzându-ne și târându-ne pe burtă printre pietre și ierburi ca adevărați soldați ce eram: Pac! Pac! – Te-am văzut!, Te-am împușcat!  Bețele ne erau pistoale, gloanțele cuvântul și agerimea ochilor.  Răsplata era scăparea cu viață.  (O dacă am fi avut vieți de rezervă, ce fericiți am fi fost, dar dacă erai împușcat, erai mort de-a-binelea până la terminarea jocului.)

Într-o parte (nici azi nu știu care-i fața cu adevărat, e cea cu poartă sau cea care ne întâmpina când veneam acolo), era o bucată de luncă, unde mai păștea liniștită câte o vacă, sau era priponit un cal, sau era vreun păstoraș cu două, trei oi.  Aici alergam după fluturi sau alte goange și creaturi.  Această luncă era mărginită de buza dealului pe care era zidită mânăstirea, loc împădurit care avea tainele lui.  Știam „doar noi”, că pe o potecuță puteam să ajungem la bătrânele ruine ale unei foste cetățui.  Mersesem de câteva ori acolo însă locul era ursuz, nu se deschidea ochilor noștri cercetători.  Nici un războinic, nici armură, nici un paloș, nici un galben nu se lăsa găsit de sufletele noastre de arheologi.  Erau doar pietre goale, tăcute, umilite și cu personalitatea pierdută.  Stăteau în soare lăsând șopârle iuți să-și încălzească spatele amorțit.

Coborând chiar lângă ziduri, în păduricea de lângă mânăstire, era jungla noastră, jungla mea.  Erau copaci înalți, tufe de urzici, tufișuri dese, dese, dese și brazi și pini.  La o privire superficială, nu era nimic altceva decât copaci și ciripit de păsări.  Însă mie nu-mi ajungea.  Tainele desișurilor trebuiau să mi se dezlege.  Pe burtă, în patru labe am pătruns în umbra întunecoasă a acestora.  Pe aici nu mai călcase picior de om.  Era o împărăție a ciupercilor, negăsită, netulburată.  Am fugit repede acasă, m-am întors înarmat cu două sacoșe de pânză și le-am umplut, întorcându-mă la mama, ca un om mare care a câștigat pâinea casei în ziua aceea.

Îmi plăcea și singurătatea.  mergeam uneori prin pădure și ajungeam la un luminiș pe un vârf de deal.  Priveam în nesfârșitul văii.  Era o cale ferată infinită, pe care năvăleau din ce în ce mai mari trenuri călătoare, trudind și pufăind să-și care coada.    Undeva departe mici case, ca de furnici, și căruțe și cai ce-i puteai băga într-o coajă de alună.

Chiar în față, jos în vale era aerodromul.  Priveam pierdut la avioanele greoaie care se ridicau icnind în cercuri mari, opintindu-se înhămate la planoare sau să presare din înaltul cerului păpădii cu picioare.  Să zbori… ce vis frumos.  Să plutești ca un planor, purtat de curenți, ca vultur blând și să te-ntinzi pe iarbă apoi ca o corăbioară împinsă de vânt în portul verde.

Soarele începea să dea semne de oboseală, îl înțelegeam, dar obosea prea repede. Timpul încremenea, ochii visau, tristețea se alina.  Trebuia să plec spre casă.  Târând picioarele, lovind pietricele, încet, încet, farmecul dispărea pe drumul auster spre casă.

Update:  Am găsit pe net o fotografie cu mânăstirea așa cum era în copilărie, acum au renovat-o.

Scara

Mâini de copil

 

Omul este, chiar la maturitate, ca un copil cu multe nevoi în viața lui, dependent de Dumnezeu.   Unii aleg să încerce singuri, alții vin cu încredere, în rugăciune, la Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri, și-I aduc înaintea Lui nevoile, lipsurile, dorințele, cererile.  Dumnezeu Însuși ne îndeamnă să venim cu încredere la El: „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide.  Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate i se deschide.  Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră?  Sau dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe?  Deci dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:7-11)

Casa părăsită

La un moment dat în viață toți trebuie să părăsim „casa” noastră.  Pe aceasta o lăsăm în urmă și o năpădesc buruienile.  Singura nădejde, mângâiere și scăpare este ca viața înainte de părăsire să fi fost ancorată în Hristos.  În fața „evacuării”, numai viața trăită în neprihănire, viața trăită în dragoste de Dumnezeu, viața trăită cu bunătate față de oameni, aduce odihnă și ne liniștește inima.  Atunci ai încredere că vei fi primit bine în locul unde se sfârșește pribegia umană.

Apostolul Pavel scria celor credincioși din Biserica din Corint: „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pămîntească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer dela Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mînă ci este vecinică.  Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci cînd vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi desbrăcaţi de el.  Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim desbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celalt peste acesta, pentruca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă.  Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.  Aşa dar, noi întotdeauna sîntem plini de încredere; căci ştim că, dacă sîntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentrucă umblăm prin credinţă, nu prin vedere.  Da, sîntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.  Deaceea ne şi silim să-i fim plăcuţi, fie că rămînem acasă fie că sîntem departe de casă.  Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut cînd trăia în trup. (2Co 5:1-10)