Frumusețea ca risipă

După teoria antiștiințifică evoluționistă, frumusețea nu are o explicație satisfăcătoare.  În realitate însă, frumusețea vine din alt tărâm, ea nu este pragmatică, nu este pământească.  Ea nu este o luptă pentru supraviețuirea celui mai potrivit.  Frumusețea este o risipă.  Tot ce mișcă în lumea aceasta ar putea dăinui și câștiga supremație fără frumusețe.  S-ar putea trăi în universul acesta precum cârtițele sau  vietățile din peșteri.  Tot ce e frumos este o risipire… frumoasă risipire… Frumusețea este o încântare și noi oamenii am fost proiectați (cablați) pentru frumusețe, ca să reacționăm și să răspundem în fața ei cu uluire, încântare, extaz; ca să o recunoaștem. Frumusețea este o bunăvoință spre înafară, este o picurare blândă, o dăruire, o jertfă, ea este pentru alții.  Frumusețea este un gând, o faptă, o întruchipare, o căutare, o chemare; neîncorsetată în definiții ea se risipește peste noi toți.

Astăzi este, mâine se usucă.

Fără utilitate, doar cu scop decorativ:

Ea este efemeră.

Tot ce-i frumos e o comparare cu un Standard pe care noi încă nu L-am văzut.  Cine L-ar vedea s-ar sfârși pe loc de atâta iubire și tânjie.  Cine L-ar vedea, s-ar simți ca o gaură neagră.  Frumusețea este Dumnezeu care se risipește prin lumea noastră.