Frumusețea unei inimi curate

Domnul Isus a spus printre altele mulțimii adunate să sculte cuvintele Sale: „Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Evanghelia lui Matei cap. 5, vs. 8)

Această inimă curată este atât mai frumoasă cu cât este pusă în contrast cu inima vicleană a omului de mai jos.

Era odată un beduin ce călătoarea prin deșert călare pe cămila sa. Cum mergea el îngândurat, la un moment dat, vede în nisipul fierbinte trupul muribund al unui om însetat și flămând. Cu o inimă plină de compasiune la gemetele acestuia, se oprește, coboară de pe cămilă, îi dă să bea din burduful său și să mănânce din pâinea sa omului cuprins de febra morții. Văzând că omul își revine în fire, beduinul îl ajută să urce pe cămila sa și pornește mai departe la drum. Când se lasă înserarea, se oprește, face focul, desface cortul și împarte hrana din nou cu cel găsit în drum. Când se face noapte se culcă. În zorii zilei, deodată, pe neașteptate, beduinul este trezit de zgomotul pașilor cămilei luate la galop. Cel căruia îi salvase viața, îi furase cămila și plecase pe ea în fugă. Beduinul buimăcit îi strigă acestuia: „Să știi că nu îmi pare rău că mi-ai furat cămila cât îmi pare teribil de rău că m-ai făcut să-mi pierd încrederea în oameni și nu cred că voi mai fi în stare să ajut pe alții!!!”