Hambarul

Hambarul…

Locul enigmatic al copilăriei.  Ușa imensă ce se putea crăpa cu greu să ne strecurăm înlăuntru.  Și lumina se strecura la fel de anevoios, prăfuindu-se printre crăpăturile scândurilor – săbii care feliau întunericul taciturn.  În împărăția oarbă, nepătrunsă a hambarului, eram cuprins încet de izul de fân și lemn jilav.  Undeva, în stânga, jos pe lângă bârna peste care se opintea peretele de scânduri, creșteau prin întuneric ciuperci grațioase, dar care mă intimidau.  Nu ne apropiam de ele, puteau fi rele.  Încet, ieșea din negura densă monstrul batozei celei vechi, creatură amenințătoare prin imensitatea și neînțelegerea ei.  Era bolnavă, părăsită, i se desfăceau măruntaiele, dar bunicul nu mai era, el singurul care o putea îmblânzi și vindeca.  În dreapta lucea îmbietor sania cea de lemn masiv ce ne-ar fi purtat prin povești printre nămeți și care  fusese cândva trasă de cai năzdrăvani.  Din caii cei înaripați nu mai rămaseră decât niște hamuri sleite care atârnau prăfuite printre pânzele de păianjen ale unei tinde.  Hambarul era înalt ca munții cei necuceriți.  Fugeam repede afară, hambarul avea taine care nu voiau a se descoase…  Într-o zi, când am trecut pe la bunica, hambarul dispăruse lăsând în urmă doar amintiri neterminate.