Miniatura

Uneori nu am destul timp, sau o pânză destul de mare, sau suficiente detalii.  Atunci încerc miniatura.  Peisajul de mai jos este rodul imaginației.  Într-o miniatură, multe lucruri nu se observă (din punct de vedere tehnic) așa că mă pot juca în culoare.

Frumusețe în ceaiul de dimineață

Ce bine este să pornești ziua cu un ceai binefăcător și plăcut la gust.  Dar, stai! Și acesta are o frumusețe în fierberea lui.

Drumul de întoarcere spre casă

Așa era drumul spre casă, cu ceva timp în urmă, când eram la școală.

Toți oamenii ajung în viața aceasta pierduți, rătăcitori, uitând drumul spre casă, acolo unde Tatăl Dumnezeu ne așteaptă.

Un pui de vrabie căzut din cuib, dacă mai trăiește, are nevoie de dragoste, căldură și hrană.

Acesta, ajuns jos, își dă seama ce rău a făcut, se pocăiește dar nu are puterea în sine să urce din nou la locul dragostei părintești.

Are nevoie de putere supravrăbienească.  Are nevoie de o mână de ajutor pentru a surpaviețui.

Are nevoie de o mână ocrotitoare.

Domnul Isus ne povestește istoria unui fiu pierdut, căzut, care a găsit drumul înapoi spre casă:

„„Un om avea doi fii. Cel mai tînăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea.  Nu după multe zile, fiul cel mai tînăr a strîns totul, şi a plecat într’o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducînd o viaţă destrăbălată.  După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.  Atunci s’a dus şi s’a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimes pe ogoarele lui să-i păzească porcii.   Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe cari le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni.  Şi-a venit în fire, şi a zis: „Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pîne, iar eu mor de foame aici!  Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”   Şi s’a sculat, şi a plecat la tatăl său. Cînd era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s’a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult.  Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău.”  Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare.  Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mîncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se veselească.” (Luca 15:12-24)

Dumnezeu Tatăl dorește ca și noi să căutăm și să găsim drumul înapoi spre casă.  El spune: „Adu-ți dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te”.  Drumul de întoarcere spre casă este Domnul Isus, care prin moartea Sa pe cruce ne aduce împăcarea cu Dumnezeu.  El spune „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine.”  (Ioan 14:6)

Gălbenelele

Flori galbene-portocalii, flori fără pretenții, nu de viță nobilă :-), dar care înveselesc grădina, alină bolile și vindecă rănile.

Chiar dacă suntem niște oameni simpli, ne rămâne totuși oportunitatea de a lega rănile semenului nostru și de a ajuta la vindecarea lui.

Pescărușul și puiul său

Și ei pot să trăiască la bloc! 🙂

Stejarii lui Mamre

Știm puține lucruri despre Mamre cel din Biblie.  Din săracele menționări ale numelui său din cartea Genezei, putem deduce că era un om de bine, de cuvânt, loial.  Mamre intră într-un legământ de pace cu Avraam, strămoșul tuturor evreilor.  Mamre este ospitalier.  Îi îngăduie lui Avraam să își întindă cortul lângă stejarii săi și să locuiască acolo.  Mamre este credincios legământului făcut și atunci când prietenul său Avraam are o problemă, răpirea nepotului său de către hoardele de elamiți și aliații lor, el nu ezită să-l ajute pe acesta în bătălia ce părea să fie supraomenească.  Viteaz a fost cu siguranță, căci această alianță sfântă biruiește armatele a patru împărați și îl recuperează pe Lot, nepotul lui Avraam.

Acest loc, lângă stejarii lui Mamre, devine un loc al închinării Dumnezeului adevărat și un loc sfânt pentru evrei, loc unde se odihnesc oasele patriarhilor lor până la ziua învierii de apoi.

 

Rața și boboceii – familie monoparentală

Familia monoparentală este un caz nefericit.  În toată situația aceasta, frumusețea raței depășește cu mult pe cea a chipeșului rățoi multicolor dar nededicat familiei.  Ea este o mamă credincioasă, dedicată care își strânge familia de bobocei în jurul ei și veghează asupra lor.  Ea îi hrănește, îi povățuiește și le e loc de scăpare și alinare.  Ea dojenește cu drag și își cheamă puii lângă ea, lângă inima ei și îi pune cu drag la culcare.  Se odihnește veghind.

Păstrarea unei amintiri

Copilăria este anotimpul explorării lucrurilor frumoase.  Ce freamăt, ce entuziasm, câtă emoție și gingășie… Câtă dragoste pentru un animal mic, nevrednic…  prin ochii de copil acesta trebuie iubit.  Copiii iubesc râmele, melcii, gâzulițele, gândacii și câte și mai câte…

Câtă uluire și încântare poți vedea în ochii buni de copil.  Măcar amintirile acestea să le păstrăm cu grijă.  Ele pot fi stâlpi de aducere aminte care să ne întoarcă la vatra caldă a Casei lui Dumnezeu.

Trandafiri

Atunci când nu ai ce picta, o natură moartă cu trandafiri îți sare în ajutor.

Lalele

Un rățoi

Frumusețea de a avea curajul de a fi vulnerabil, uman și de avea tăria de a birui dificultățile din viață

Itzhak Perman este favoritul meu nr. 1 în ce privește universul viorii.  Iată câteva date despre el preluate din Wikipedia:

„Itzhak Perlman s-a născut ca fiu unic într-o familie evreiască originară din Polonia, la Tel Aviv pe atunci Palestina sub regim mandatar britanic, din 1948 pe teritoriul Statului Israel. Tatăl său, Haim Perlman, era proprietarul unei mici spălătorii. In anul 1949,la vârsta de 4 ani copilul s-a îmbolnăvit de poliomielită și nu s-a putut ridica din pat vreme de multe luni de zile. În urma infecției virale el a rămas cu o paralizie bilaterală a membrelor inferioare. Cu timpul a început să se poate deplasa cu ajutorul unor cârje și în ultimele decenii să se ajute și de un scuter special. A fost nevoit, până astăzi, din cauza handicapului, să cânte la vioară și să dirijeze numai așezat pe scaun.

A dovedit de mic înclinație pentru muzică și mai ales pentru vioară și a învățat de la 5 ani acest instrument muzical la „Academia de muzică Shulamit” din Tel Aviv, vreme de opt ani cu profesoara Rivka Goldgart, discipolă a școlii de vioară din Petersburg. La vârsta de trei ani, îi fusese refuzată admiterea la Conservatorul Shulamit pentru că era prea mic ca să țină în mână o vioară. El însă s-a autoînvățat cum să cânte la instrument folosindu-se de o vioară jucărie până când a fost destul de mare ca să studieze cu Rivka Goldgart. În paralel a urmat școala elementară Hakalir , care se afla nu departe de noua locuință aleasă de părinți. De la 9 ani Itzhak a cântat în cadrul unor orchestre, iar la 10 ani a dat prima sa performanță ca solist cu orchestra Radiodifuziunii israeliene. A fost remarcat de renumitul virtuoz Isaac Stern care a recomandat familiei să-l trimită la studii muzicale în SUA. În 1958 au avut mare răsunet cele doua apariții ale sale, la vârsta de 13 ani, în SUA, ca reprezentant al Israelului, în emisiunile televizate de divertisment (Ed Sullivan Show și Caravana stelelor,) ale lui Ed Sullivan. În acelaș an 1958 familia a hotărât să rămână cu Itzhak la New York, unde el a primit o bursă pentru a-și putea continua studiile la prestigioasa Școală Julliard. Acolo a devenit elevul renumitului profesor de vioară Ivan Galamian și al asistentei nu mai puțin faimoase a acestuia, Dorothy DeLay.

În timpul studiilor nu beneficia de un nivel de trai prea ridicat și de aceea uneori a cântat prin hoteluri pentru a se întreține. Profesoara lui, Dorothy DeLay, i-a fost un fel de a doua mamă, care l-a ajutat sa se adapteze la noua țară, într-o perioadă când încă nici nu stăpânea bine limba engleză, ba chiar l-a învățat să conducă automobilul, s-a ocupat personal și de lărgirea orizontului său cultural, mai ales în domeniul artelor plastice La 18 ani, în 1963, Perlman a debutat la Carnegie Hall, cu concertul în fa diez minor de Henryk Wieniawski. Un an mai târziu, în anul 1964 a câștigat concursul Leventritt. Unul din premiile acestui concurs a fost dreptul de cânta ca solist cu Filarmonica din New York, sub conducerea lui Leonard Bernstein.” (unele accentuări adăugate)

Fiind unul din geniile contemporane Itzhak Perman este unul din cei mai umani, sensibili, smeriți și altruiști artiști din rangul său. 

Sper ca ipostazele de mai jos să vă descrețească fruntea.

Monocromatism

 

Frumusețea mângâierii

Domnul Isus a spus: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!”

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (Apostolul Pavel – 2Corinteni 1:3,4)

Frumusețea unei inimi curate

Domnul Isus a spus printre altele mulțimii adunate să sculte cuvintele Sale: „Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Evanghelia lui Matei cap. 5, vs. 8)

Această inimă curată este atât mai frumoasă cu cât este pusă în contrast cu inima vicleană a omului de mai jos.

Era odată un beduin ce călătoarea prin deșert călare pe cămila sa. Cum mergea el îngândurat, la un moment dat, vede în nisipul fierbinte trupul muribund al unui om însetat și flămând. Cu o inimă plină de compasiune la gemetele acestuia, se oprește, coboară de pe cămilă, îi dă să bea din burduful său și să mănânce din pâinea sa omului cuprins de febra morții. Văzând că omul își revine în fire, beduinul îl ajută să urce pe cămila sa și pornește mai departe la drum. Când se lasă înserarea, se oprește, face focul, desface cortul și împarte hrana din nou cu cel găsit în drum. Când se face noapte se culcă. În zorii zilei, deodată, pe neașteptate, beduinul este trezit de zgomotul pașilor cămilei luate la galop. Cel căruia îi salvase viața, îi furase cămila și plecase pe ea în fugă. Beduinul buimăcit îi strigă acestuia: „Să știi că nu îmi pare rău că mi-ai furat cămila cât îmi pare teribil de rău că m-ai făcut să-mi pierd încrederea în oameni și nu cred că voi mai fi în stare să ajut pe alții!!!”

Domnul este Păstorul meu

Psalmul 23

 (O cîntare a lui David.)

Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă;
îmi înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mîngîie.
Tu îmi întinzi masa în faţa protivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului pînă la sfîrşitul zilelor mele.

Frumusețea unei corăbii în vreme calmă, îndreptată spre limanuri bune

Ogarul Cerului / The Hound of Heaven

Una din cele mai frumoase poezii pe care le-am întâlnit în viață – despre viață, fiul risipitor și iubirea lui Dumnezeu.  Îmi pare rău că nu este tradusă în românește.  De fapt sunt convins că orice traducere ar fi doar o pală idee a mesajului original.  O postez în engleză, așa cum am preluat-o mai demult, fără a putea specifica sursa preluării.  Sper din toată inima s-o înțelegeți și să vă crească iubirea de Dumnezeu, Cel cu inima așa de frumoasă!

HOUND OF HEAVEN

by Francis Thompson
(1859 – 1907)
A failure for so-long; a one-time opium addict; died of tuberculosis.
His poems, mainly religious, are rich in imagery and poetic vision.

I fled Him, down the nights and down the days;
I fled Him, down the arches of the years;
I fled Him, down the labyrinthine ways
Of my own mind; and in the mist of tears
I hid from Him, and under running laughter;
Up vistaed hopes I sped;
And shot, precipitated,
Adown Titanic glooms of chasmed fears,
From those strong Feet that followed, followed after.
But with unhurrying chase,
And unperturbed pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
They beat — and a Voice beat
More instant than the Feet—
“All things betray thee, who betrayest Me.”

I pleaded, outlaw-wise,
By many a hearted casement, curtained red,
Trellised, with intertwining charities
(For, though I knew His love Who followed,
Yet was I sore adread
Lest, having Him, I must have naught beside);
But, if one little casement parted wide,
The gust of His approach would clash it to.
Fear wist not to evade as Love wist to pursue.

Across the margent of the world I fled,
And troubled the gold gateways of the stars,
Smiting for shelter on their clanged bars;
Fretting to dulcet jars
And silvern chatter the pale ports o’ the moon.

I said to dawn: Be sudden; to eve: Be soon;
With thy young skiey blossoms heap me over
From this tremendous Lover!
Float thy vague veil about me, lest He see!

I tempted all His servitors, but to find
My own betrayal in the constancy,
In faith to Him their fickleness to me,
Their traitorous trueness, and their loyal deceit.

To all swift things for swiftness did I sue;
Clung to the whistling mane of every wind.
But whether they swept, smoothly fleet,
The long savannahs of the blue;
Or whether, Thunder-driven,
They clanged His chariot ‘thwart a heaven,
Plashy with flying lightnings round the spurn o’ their feet—
Fear wist not to evade as Love wist to pursue.
Still with unhurrying chase,
And unperturbed pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
Came on the following Feet,
And a Voice above their beat—
“Naught shelters thee, who wilt not shelter Me.”

I sought no more that after which I strayed
In face of man or maid;
But He still within the little children’s eyes
Seems something, something that replies,
They at least are for me, surely for me!
I turned me to them very wistfully;
But, just as their young eyes grew sudden fair
With dawning answers there,
Their angel plucked them from me by the hair.

“Come then, ye other children, Nature’s-share
With me” (said I); “Your delicate fellowship;
Let me greet you lip to lip,
Let me twine with you caresses,
Wantoning
With our Lady-Mother’s vagrant tresses, Banqueting
With her in her wind-walled palace,
Underneath her azured dais,
Quaffing, as your taintless way is,
From a chalice
Lucent-weeping out of the dayspring.”

So it was done:
I in their delicate fellowship was one—
Drew the bolt of Nature’s secrecies.
I knew all the swift importings
On the wilful face of skies;
I knew how the clouds arise,
Spumed of the wild sea-snortings;
All that is born or dies
Rose and drooped with; make them shapers
Of mine own moods, or wailful or divine—
With them joyed and was bereaven.

I was heavy with the even,
When she lit her glimmering tapers
Round the day’s dead sanctities.
I laughed in the morning’s eyes
I triumphed and I saddened with all weather,
Heaven and I wept together,
And its sweet tears were salt with mortal mine;
Against the red throb of its sunset-heart
I laid my own to beat,
And share commingling heat;

But not by that, by that, was eased my human smart.
In vain my tears were wet on Heaven’s grey cheek.
For ah;
we know not what each other says.
These things and I;
in sound I speak—
Their sound it but their stir, they speak by silences.

Nature, poor stepdame, cannot slake my drouth;
Let her, if she would owe me,
Drop yon blue bosom-veil of sky, and show me
The breasts o’ her tenderness:
Never did any milk of hers once bless
My thirsting mouth.
Nigh and nigh draws the chase,
With unperturbed pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
And past those noised Feet
A Voice comes yet more fleet—
“Lo! naught contents thee, who contents not Me.”

Naked I wait Thy love’s uplifted stroke!
My harness piece by piece Thou hast hewn from me,
And smitten me to my knee;
I am defenceless utterly.
I slept, methinks, and woke,
And, slowly gazing, find me stripped in sleep.
In the rash lustihead of my young powers
I shook the pillaring hours
and pulled my life upon me; grimed with smears,
I stand amid the dust o’ the mounded years—
My mangled youth lies dead beneath the heap.
My days have crackled and gone up in smoke,
Have puffed and burst as sun-starts on a stream;

Yea, faileth now even dream
The dreamer, and the lute the lutanist;
Even the linked fantasies, in whose blossomy twist
I swung the earth a trinket at my wrist,
Are yielding; cords of all too weak account
For earth, with heavy griefs so overplussed.

Ah; is Thy love indeed
A weed, albeit an amaranthine weed,
Suffering no flowers except its own to mount?
Ah; must—
Designer infinite! —
Ah; must Thou char the wood ere Thou canst limn with it?

My freshness spent its wavering shower i’ the dust;
And now my heart is as a broken fount,
Wherein tear-drippings stagnate, spilt down ever
From the dank thoughts that shiver
Upon the sighful branches of my mind;
Such is; what is to be?
The pulp so bitter, how shall taste the rind?
I dimly guess what Time in mists confounds;

Yet ever and anon a trumpet sounds
From the hid battlements of Eternity;
Those shaken mists a space unsettle, then
Round the half-glimpsed turrents slowly wash again.
But not ere him who summoneth
I first have seen, enwound
With glooming robes purpureal, cypress-encrowned;
His name I know, and what his trumpet saith.
Whether man’s heart or life it be which yields
Thee harvest, must Thy harvest fields
Be dunged with rotten death?

Now of that long pursuit
Comes on at hand the bruit;
That Voice is round me like a bursting sea:
“And is thy earth so marred,
Shattered in shard on shard?
Lo, all things fly thee, for thou fliest Me!

Strange, piteous, futile thing,
Wherefore should any set thee love apart?
Seeing none but I makes much of naught” (He said),
“And human love needs human meriting:
How hast thou merited—
Of all man’s clotted clay the dingiest clot?

Alack, thou knowest not
How little worthy of any love thou art!
Whom wilt thou find to love ignoble thee,
Save Me, save only Me?
All which I took from thee I did but take,
Not for thy harms,
But just that thou might’st seek it in My arms.
All which thy child’s mistake
Fancies as lost, I have stored for thee at home:
Rise, clasp My hand, and come.”

Halts by me that footfall:
Is my gloom, after all,
Shade of His hand, outstretched caressingly?

“Ah, fondest, blindest, weakest,
I am He Whom thou seekest!
Thou dravest love from thee, who dravest Me.”

The Neuman Press “Book of Verse”, 1988.

 

Frumusețea fluturelui

Fluturele, ființă gingașă și delicată, cu zbor decorativ imprevizibil, este un mesaj de înțelepciune pentru om.  Imposibil de explicat evoluționește, cu cele patru stagii ale vieții sale (ou, larvă, nimfă/cocon, fluture), el încântă imaginația copiilor, aduce jucăușul în decorul serios al crângului, stropește câmpul înflorit și vizitează grădina cu flori a bătrânei singuratice.  Se așează ghiduș pe nas sau pe-o ureche, fuge de tine sau se odihnește în palma ta.  El vorbește despre sensul vieții.  Acum trăim ca „larve” într-o lume de tâtâre, ajungem încorsetați în mormânt, ca să ne naștem în splendoare în viața veșnică, atât de neînțeleasă de noi acum.  Alergăm după el peste dealuri și prin luncă și privim cu tristețe fragilitatea lui.

Taina de a fi fericit cu resurse puține

Înțeleptul Solomon spunea: „Toate zilele celui nenorocit sînt rele, dar cel cu inima mulţămită are un ospăţ necurmat.” (Proverbe 15:15)  Este posibil ca unii oameni să aibă mari și persistente nenorociri în viață, însă, dintre aceștia, unii pot să trăiască precum ar avea toate bogățiile lumii.  Secretul?  O inimă mulțumită.

Îmi povestea tatăl meu de vremurile care au urmat celui de Al II-lea Război Mondial.  Secetă, foamete, boală, necaz și moarte.  Totul fusese devastat de ruși, nu avuseseră semănături, deci nu aveau ce recolta.  Oamenii se întorceau de la câmp atât de sleiți de foame încât, ca să nu leșine pe drum, se întindeau la soare ca să mai prindă putere pentru a-și continua drumul spre casă.  Îmi vorbea de „prânzul” cu nuci când s-a întâlnit cu logodnica lui.  Părea ceva ireal, de necrezut, antic.  Însă într-o zi am observat prânzul unor măturători de stradă.  Unul mai bogat avea un ou, iar niște femei aveau doar câteva nuci.  Am încercat să le fac o fotografie discretă.

Altă dată am fost la un picnic.  Aveam de toate.

Dacă n-aș fi avut o inimă mulțumită, care prânz ar fi fost mai îmbelșugat?

Cine ar fi fost mai fericit?