În casa țărănească ce avea o singură cameră, înstrăinarea era dificilă.  Erai constrâns la conviețuire, la împăcare, la împărtășire.  Unul era patul, una era masa, una era lampa, iar zidurile erau exterioare, ele nu se așezau comod și rece între oameni.  (Știu, e o idealizare.)  Simplitatea aceasta făcea mai mult loc omeniei.  Lucrurile erau folosite în comun și  la maxim.  Inutilul își găsea puțin loc.  Casa strâmtă aduna la sfârșitul zilei sufletele trudite în jurul mesei unde atât tristețile cât și bucuriile puteau fi citite.