Fântâna bunicii

Prima mea întâlnire cu fântâna aceasta enigmatică – cu ochiul ei de apă ce lucea amenințător în abisuri umbrite, cu pietrele ei verzi ce o căptușeau, cu roata cea mare de fontă ce se învârtea vertiginos la coborârea ciuturei de lemn în adâncuri, cu plescăitul apei – a fost în copilărie.  Era un loc de unde viața își trăgea  zilnic seva.  Amenințarea cu căderea în fântână ne făcea temători, sfioși și grijulii.  În spatele ei înfloreau tufele de liliac și iasomie, care umbreau și parfumau fântâna.  Apa era dulce și rece.

Când eram de vreo câțiva anișori, m-am oferit să aduc eu apă de la fântână.  Mi se părea un lucru atât de măreț, de important, de matur. 🙂   Am mers, am scos și era să scap găleata în fântână, sub greutatea surprinzătoare a apei.  Cu greu am dus găleata, ținând-o morțiș cu ambele mâini, vărsând și stropind pe mine, pe drum.

Din fântâna aceasta din curtea bunicii își potoleau setea cei ai casei, vecinii și animalele.  Dar bunica mai avea o Fântână din care bea zilnic.  Era Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, din care citea la lumina prăfuită a ferestrei sau la lumina jucăușă a lămpii ce atârna de bârna tavanului.  Era Fântâna cu Apa vieții.  Așa am cunoscut-o mereu, stând la geam cu Biblia în mână citind din nou și din nou Sfânta Scriptură.  A citit-o de zeci de ori (de vreo cincizeci și de ori) din copertă în copertă.

Dumnezeu îl ceartă pe poporul Său atunci când acesta se îndepărtează de El și se îndreaptă spre lucruri care nu stâmpără setea sufletului. „ Treceţi în ostroavele Chitim, şi priviţi! Trimeteţi la Chedar, uitaţi-vă bine, şi vedeţi dacă s’a întîmplat acolo aşa ceva: şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcarcă ei nu sînt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat Slava, cu ceva care nu este de niciun ajutor!  Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul.” Căci poporul Meu a săvîrşit un îndoit păcat: M’au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, cari nu ţin apă.” Ieremia 2:10-13

Domnul Isus se întâlnește la o fântână cu o femeie însetată, care își irosise viața căutând apă pentru sufletul ei.  El îi spune, referindu-se la apa pe care o scotea femeia din fântână: „Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăş sete.  Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într’un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa vecinică.”  Mai târziu El spunea poporului adunat la un praznic:  „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.  Cine crede în Mine, din inima lui vor curge rîuri de apă vie, cum zice Scriptura.”  Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-l primească ceice vor crede în El.”

La Fântâna aceasta s-a adăpat bunica, iar izvorul ei țâșnește acum în ea toatâ viața veșnică.

Iarna

Iarna

Frig-e pe-afară.

Se ninge prin luncă,

‘n troiene de flori,

poteci croite’n asudă,

de oameni zgribuliți în dragostea lor,

bulgări de flori

pe pături

cam strâmt odihnite.

E liniște ‘adâncă,

în zumzet prin cupe,

copacii răzleți cu brațele lor

însuflecându-se în rugă.

Doar crivățul șuieră alin și haihui

prin crengile ‘n crengi bobocite

o tainică doină și sufletul lui

din fluier la oi adormite,

dor de păstor ce n-a țărmurit

dorințele-i dragi împlinite.

La vatra celestă,

în jar încălzesc

căni cu a laptelui neauă,

mulsă din țurțurii darnici și moi

de pașnice vaci,

ce rumeg’a cuvintelor roadă.

Și sănii de nori cu roibi visători

mână pe-a cerului zare,

în timp ce din hornuri se ‘nalță plăcut

a rugilor cale.

E iarnă cumplită și noaptea cu sori,

grăbită’n coline se lasă,

iar noi scuturându-ne pașii vioi

ne-adăpostim de ger

în a recunoștinței casă.