Să fii copil

Societatea umană pretinde maturizarea cât mai rapidă a omului, ștergerea în alții a ceea ce e așa frumos și care a fost pierdut.  Lepădarea inocenței, asumarea cunoștinței.

Împărăția cerurilor pretinde lepădarea „maturizării” și asumarea copilăriei.  Domnul Isus, Domnul Împărăției Cerurilor, ne intrigă: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”, „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!”, „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”, „Ferice de cei milostivi… Ferice de cei împăciuitori”…

„Isus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: ‘Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.  De aceea cricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.  Și oricine va primi un copilaș ca acesta în Numele Meu, Mă primește pe Mine.’”

Istoria samariteanului miop, nătâng și bâlbâit

Într-o zi, pe drumul care cobora de la Atena spre mare, pe lângă țărmul stâncos, se plimba un poet distrat. La un moment dat, fascinat de feericul albastru se întinse pe jos, năpădit de un extaz profund, în țipătul sfâșietor al pescărușilor și-n bolborositul măruntaielor mării. Pe același drum, din cealaltă parte, trecea un preot cu joben, frac și baston. Văzându-l pe poetul întins ca mort a zis: „Ce frumos!” și a trecut grăbit în vârful picioarelor mai departe. Atena era departe și mai avea mult de mers. După o vreme, venea pe acolo, pogorându-se spre Muntele Athos, un călugăr mendicant. Era într-o zi de post de frumusețe și neputând să se ospăteze din peisaj, a întors capul sub glugă, și-a interzis pieptul, a bătut câteva mătănii, și-a supt fața și a plecat în grabă, eremit desculț. Târziu, mai spre asfințit, a trecut tot pe acolo un samaritean împovărat, care era miop, nătâng și bâlbâit. Văzând omul întins lângă drum și pete roșii pe deasupra și primprejur s-a coborât de pe asin. S-a apropiat, a scos oglinda din sân și a apropiat-o de buzele poetului. Când aceasta s-a aburit de metaforele ce se respirau, s-a bucurat mult că mai trăiește. A turnat, cum a putut și el, untdelemn și vin peste orice petec de roșu, l-a luat și l-a pus pe dobitocul său.

L-a dus la un han și acolo a plătit o drahmă (δραχμ) și doi oboloi (ὀβολοί) pentru îngrijirea omului, promițând că la întoarcere va mai plăti.

După câteva ceasuri, poetul s-a trezit din visare, și văzându-și nespus de pătate veșmintele și notițele pierdute, l-a întrebat înfuriat pe hangiu. Acesta i-a povestit de samariteanul care l-a adus, dar n-a putut să-l lămurească deloc, fiindcă cel care îl lăsase în paza lui se bâlbâise, iar el nu înțelesese nimic. Atunci poetul a poruncit hangiului să dea drumul la câini, de s-ar întoarce samariteanul cel nătâng, să nu mai poată deschide poarta, și s-au așezat la masă.

Către zorii zilei samariteanul cel miop, nătâng și bâlbâit a bătut la poarta hanului, dar iau răspuns doar rânjete de păzitori. Cu inima întristată și mintea de plumb, cu banii fără rost, s-a îndreptat către acel loc. S-a plecat în genunchi, pipăind doar, doar va înțelege ceva. Atunci și-a dat seama că roșii nu erau decât petice de versuri în lumina sângerie a soarelui la asfințit. Și a început să plângă în hohote cioburi de oglindă, precum solzii apostolului.

Când s-a luminat bine de ziuă, s-a dus la Templu. Acolo i-au răsunat prin urechi și prin suflet cuvintele pildei Samariteanului milostiv (Luca 9: 28-35). Și-a plâns peste cioburi de oglindă, căci nu putea să vadă bine chipul Acestuia.

În tot acest răstimp, drahma și cei doi oboloi de aur străluceau pe tejgheaua hangiului, în bătaia fierbinte a soarelui.

Cu bine! Să ne vedem în cer!