Frumusețea întoarcerii

Teribil

Mi-a fost greu,

Teribil de greu, să mă întorc din drum,

Căci înainte-mi tot vedeam aievea

Mereu aproape, doar un pic mai încolo,

Paltul de cleștar și oaza mult dorită,

Iar în burduf se stinse clipocitul

Și nici desaga nu-mi mai atârna pe umeri.

Ce să-mi mai potolească setea?

Căci nu-i așa, nu degeaba am plecat la drum din locuințele concrete?

Și-apoi rușinea, orgoliul să mi-l calc

În tălpile-mi crăpate?

Irațional!!!! Am strigat încoace și încolo,

La umbra sclipitoare ce se ținea scaiete de veșminte.

Cum ai putea Pribeago să mă strângi tu cald la piept? Eu mi-s fierbinte!

Ce nu mai vezi?

Și ce-aș putea să-Ți dau drept locuință,

Cu ce să Te-nvelesc?

Te-ai scurge iar pe la genunchi, la coate și prin părți,

Ai îngheța de frig prin noaptea ce se lasă.

Plăpând, mi-a retezat-o scurt, înduioșător:

„Dar nu-i așa, cleștarul doar în zori se vede, ziua, într-acolo?

Seara e-n spate, nu-i așa?”

Teribil mi-a fost sa mă întorc din drum,

La lucrurile concrete. Dar mi-a părut ciudat, aberant, aiurea,

O umbră să lase urme în nisip, însângerate.

Teribil…

Tot prin arșiță, prin nisipul de cuptor,

des-orientat între direcții,

mi-e gura umezită-n limonadă.

Habar n-am, nu mă-ntreba…

Totuși, cleștaru-i mai aproape,

Seara e caldicel și-adie briză de întrevedere.

 

Peisaj cu căsuțe în câmp

Limba de foc

Limba de foc,

despletindu-se ca o femeie în închinare inversă

spre lumina pustie a lunii.

Ca o împărăteasă într-un tărâm tenebru,

sleită se frânge-n jăraticul licăritor

între veșnicie și regretul unei flori scăldată în Soare.