Un loc de adăpost, cetățuia

În vremurile trecute, atunci când dușmanii năvăleau în teritoriu, lumea se refugia în cetăți întărite, pentru a fi la adăpost de loviturile vrăjmașului.  Cetatea, cetățuia, (chiar și mânăstirile), castelul,  era înconjurat cu ziduri și întărit cu bastioane.  Cetatea dădea un sentiment de siguranță și cu cât zidurile erau mai groase cu atât sentimentul era mai puternic.  Însă, în trecerea timpului, puține cetăți au rămas în picioare și necucerite.  Sentimentul siguranței cetățuiei era iluzoriu.  Totuși, pentru cei credincioși, a fost mereu o Cetățuie în care să-și găsească adăpostul și scăparea.  Ea era Însuși Dumnezeu – Loc sigur, Atotputernic.  Toți cei care s-au adăpostit acolo au găsit scăparea la vreme de necaz.

Împăratul David ajunge să se îndrăgoastească de această Cetățuie, de Dumnezeu.  El spune:

„Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!  Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, Izbăvitorul meu!  Dumnezeule, Tu ești stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă și întăritura mea!  Eu strig: ‘Lăudat să fie Domnul!’ și sunt izbăvit de vrăjmașii mei.” (Psalmul 18: 1-3)

Fiecare din noi putem găsi același ajutor și, după izbăvire, aceeași dragoste față de Cel ce ne scapă din necaz.