Încet tehnologia a îndepărtat omul de pe scena muncii.  Adevărata lui trudă era mult mai evidentă atunci când săpa cu cazmaua sau tăia cu toporul, decât când ară cu tractorul sau taie cu moto-fierăstrăul.  Sudoarea aceea, mușchii încordați, fața arsă de soare, palmele cu bătături, încălțările uzate…

La fel este și cu locomotivele.  Când funcționau cele cu aburi, auzeai sforțarea, pufăitul, vedeai bielele cum își încordează mușchii… oftatul lor se ridica rotocoale în aer, iar șuieratul lor îți infiora șira spinării.  Erau enigmatice, pline de nituri, țevi, mici leviere, manete și robinete.  Cineva trebuia să le știe rostul la toate.  Locomotiva știa ce-i nevoia.  Avea nevoie din când în când de apă și de cărbuni.  Trebuia curățată.  Cineva trebuia să-i intre în măruntaie și să-i oblojească durerile.

Acum lucrurile sunt mascate frumos iar truda omului nu se mai vede în frumusețea ei.

Chiar dacă astăzi suntem mai sofisticați, totuși depindem de Dumnezeu pentru alimentarea și întreținerea noastră :-).  Deși omul trudește, nu mai este admirat.  Totuși, Dumnezeu este Cel care le vede pe toate și poartă de grijă la toate.