Limbaj și îngrijorări

Cu ceva timp în urmă, locuiam împreună cu fratele meu într-o încăpere luată cu chirie.  Proprietarul avea un băiețel de vreo cinci ani, pe care îl cam neglijau, astfel acesta nu era prea dezvoltat în vorbire.  Când venea fratele meu acasă de la lucru, băiețelul îl întâmpina cu vorbele următoare, spuse într-un mod mai mult nazal: „…,nn-ai ceva să-mi ndai?” Fratele meu de cele mai multe ori îi dădea câte ceva.

Aveam prieten un copil, tot cam la aceeași vârstă, al cărui limbaj fusese oarecum modelat de prietenii lui de joacă.  Uneori îi dădeam câteva dulciuri.  Odată mă întâlnesc cu el și îmi spune: „Dă bă bomboane!”   Și i-am dat.

Altă dată, iarna, era afară un ger cumplit și toată natura era învelită în zăpadă și promoroacă.  Trecând dimineața prin parc, am fost surprins de o coțofană care nu voia nicidecum să sperie de mine în timp ce mă apropiam de ea.

Când am ajuns cam la 15 cm de ea, se uita la mine și a început să-mi spună cu mare pricepere să-i dau ceva de mâncare.  Lua cu ciocul o bucățică mică de gheață și o punea înapoi, apoi o lua iarăși și o punea înapoi și tot așa cu ochii spre mine, stând la picioarele mele, ca să pricep că nu gheață ar mânca ci că nu are ce altceva.  M-am căutat prin buzunare și nu aveam nimic.

M-am dus acasă și am luat câtevabucățele de pâine și m-am întors.  Era tot pe acolo.  I-am dat o bucățică, a luat-o în cioc și a zburat pe o creangă să-și mănânce micul dejun.

De câtăva vreme dau de mâncare unor vrăbii pe pervazul ferestrei.   Este o vrăbiuță (nu vrăbioi) care atunci când nu mai sunt boabe se suie pe rama geamului, se uită la noi înlăuntru și nu pleacă până nu pricepem mesajul.  Atunci deschidem geamul și-i punem iarăși boabe.

A venit acum primăvara și am pus niște flori la fereastră, zicând în sinea mea că vrăbiile vor găsi acum de mâncare în altă parte.  Dar ele tot vin și a trebuit să fac un pic de loc lângă jardiniere, cât să încapă două vrăbii înghesuite, și le-am pus grâul dorit.  Acolo nu le mai pot vedea.  Grâul iarăși s-a terminat și vrăbiuța drăguța s-a urcat cuminte pe un colț unde nu strică nici o floare și a ținut să-mi comunice tacit nevoia.  Am înțeles.  I-am mai dat.

Dacă noi oamenii ascultăm dorința unor copii rugători cu limbajul imperfect, dacă păsările ne pot comunica ce vor, oare cu cât mai mult Dumnezeu Creatorul nostru ne înțelege, ne ascultă dorințele și ne împlinește nevoile.  Este scris în Evanghelia lui Matei din Biblie sfatul Domnului Isus: „[V]ă spun: nu vă îngrijorați de viața voastră gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea, nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca.  Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?  Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește.   Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?  Și apoi cine dintre voi , chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui? … Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”